<<< BACK
(Later edit. Te astept cu noutati despre constiinta la:
http://adevarsiconstiinta.wordpress.com/)
Mă găseam la două ore distanţă de terminarea corecturii finale, când, editorul cărţii îmi spune:
– Octav, ţi-ai răspuns (şi nu ai răspuns, îmi amintesc că am constatat în trecere) la o groază de întrebări. Spune-mi, ce crezi că este conştiinţa? Pentru că am văzut că nu ai abordat tema asta. Au şi animalele conştiinţă?
– Pascal, am răspuns, nici o problemă. Avem această teorie ca un instrument puternic, să vedem ce este conţiinţa. Oricum, eu cred că nu este atributul omului ci al inteligenţei din mintea sa.
Am început să caut şi, brusc, m-am simţit de parcă fiecare pas ce-l puneam în pământ se scufunda. Gândul meu, avansând, nu avea parcă pe ce să calce: experienţa memorată pe această temă, nu exista…
Măi să fie, şi am încercat să construiesc o structură de idei. Dar tot nu reuşeam.
Am simţit atunci ce se întâmpla: conştiinţa mea încerca să se vadă în oglindă. Era ca şi cum, o oglindă se privea în oglindă…
Am abandonat pe moment tema. Ceva însă, în spatele cortinei minţii, de acolo de unde ne vin gândurile, a continuat să caute răspunsuri.
Iar ceea ce am găsit până la urmă, mi se pare unul dintre cele mai interesante lucruri pe care le-am aflat în toată căutarea mea. Şi, deşi nu am ajuns până la capăt, am făcut câţiva buni paşi şi cu siguranţă aflaţi pe direcţia adevărului.
Şi deşi textul este unul nu chiar scurt, (6 pagini A4) sper ca măcar drumul să fie plăcut…
PARTEA I
În carte, până atunci, scrisesem despre conştiinţă:
„În primul rând, inteligenţa, în momentul apariţiei sau a ‘instalării’ sale în om, a ’trezit’ ceva în mintea lui, un sentiment ca o funcţie, denumită conştiinţă. Un eu imaterial, care nu există la animale. Mai corect spus, la celelalte animale…
Acest eu a putut face sesizabilă diferenţa dintre stările de viu şi mort; a realizat curgerea timpului; a cântărit binele şi răul; a dat nume la tot, iar aceste nume le-a transmis prin cuvinte, generaţiilor următoare, alături de toate observaţiile înţelese sau neînţelese; a început să facă propriile creaţii, atât materiale cât şi imateriale; a consolidat (medical) trupul ce o găzduieşte; şi, nu în ultimul rând, a făcut ca omul să se oprească în dreptul unui peisaj şi să-l contemple, lucru pe care nu l-am constatat niciodată la vreun alt animal!”
Mai departe, mi-am imaginat următoarea situaţie:
Să spunem că într-un oraş situat la marginea unei jungle, se nasc o pereche de gemeni. În timpul unui picnic, unul dintre băieţi a fost furat de către maimuţe (se cunosc cazuri…). Să dăm ceasul cu douăzeci de ani înainte, şi să vedem ce s-a întâmplat cu cei doi.
Cel crescut în oraş a devenit un adult ca toţi ceilalţi adulţi ai zilelor noastre: a terminat o facultate, lucrează, navighează pe internet, scrie pe forumuri…
Cel crescut de maimuţe (se cunosc cazuri) este un animal: nu vorbeşte, nu poate privi un peisaj pe care să-l contemple, ba mai mult, nici nu merge în două picioare, ci în „patru labe” (se cunosc cazuri).
De ce oare? Căci oameni sunt amândoi, şi mai mult, au acelaşi material genetic care îi formează.
Răspunsul este, cred, simplu.
Primul a fost crescut de societatea umană; de principiile ei; de instituţiile şcolare, de cărţi, de cuvinte, de gânduri… De inteligenţă.
Celălalt, a fost crescut de „societatea animalelor”, bazată pe instincte.
Şi acum, în acest moment al ipotezei, te întrebi pe bună dreptate, ce este omul până la urmă? Căci, pare a nu avea în el sămânţă de… om. Adică: dacă pui în pâmânt sămânţa unei plante, va ieşi de fiecare dată chiar planta mama; dacă iei un pui de pisică din prima sa clipă de viaţă şi o creşti izolat, ea tot va alerga după şoareci, va fugi de câini, va mieuna, va toarce, şi se va căţăra în pom.
De ce omul, şi doar omul dintre toate speciile pământului, nu creşte om, dacă este crescut izolat de societate?
Un prim răspuns ar fi: pentru că omul este un animal şi inteligenţa este o entitate separată de el. Ce „locuieşte” în mintea sa.
Iar noi, cei ce stăm şi ne întrebăm cine suntem, suntem de fapt gânduri guvernate de o conştiinţă, ce locuim în minţi. În creierele mari ale oamenilor- animale.
Trupurile care ne poartă, sunt materiale şi se degradează în timp, ajungând într-un final să se descompună în atomii constituenţi.
Noi gândurile, însă, fiind imateriale, supravieţuim morţii trupurilor, migrând cu ajutorul cuvintelor, dintr-un trup în altul, de fiecare dată fiind mai multe şi mai puternice.
“Viaţa este evoluţie spirituală neîntreruptă.” Spunea Lev Tolstoi…
PARTEA II
Oare nu aşa se întâmplă? Ia priveşte în jurul tău, oriunde ai fi. Ce vezi dincolo de decorul natural? Obiecte? Priveşte-le pe toate: iniţial, fiecare din aceste obiecte au fost gânduri. Iar mai târziu, cu ajutorul trupului omului, au devenit materiale. Fie că priveşti un cui, un tirbuşon, o sculptură, o melodie; fie că priveşti o navetă spaţială.
De parcă obiectele ar fi materie turnată în matriţa gândurilor.
Mai spuneam în carte, la un moment dat:
„Succesiunea generaţiilor de oameni generează, de asemenea, o succesiune de cunoştinţe ca o ‘lume imaterială’, singura de fapt care a evoluat din cele mai memorabile timpuri şi până astăzi. Şi tot singura care poate merge mai departe în timp.
Iar această lume, deşi trăieşte într-un alt timp decât trăim noi – cei vii (mai corect spus trăieşte în afara timpului), supravieţuieşte omului ca individ. În această lume ‘trăiesc’, influenţând fiecare nouă generaţie, Moise, Iisus, Mahomed, Buda, Platon, Socrate, Einstein, Edison, Tolstoi, Shakespeare, Jules Verne, Leonardo, Michelangelo, Mozart, Beethoven, Presley…
Această lume paralelă îşi trăieşte, cu fiecare nouă generaţie umană, propria ei existenţă neîntreruptă în timp, ‘reîncarnându-se – reîncărcându-se’ iarăşi şi iarăşi în minţile celor vii. Deşi este greu de admis, însă, până la urmă, în faţa Eternităţii mai vie este această lume decât cea în care trăim şi… murim noi, oamenii luaţi ca indivizi, luaţi ca generaţie. Tot ceea ce ajunge în această lume paralelă cu a noastră rămâne suspendat în timp, devenind, pentru noi, muritorii de rând, practic etern.
Teoriile lui Einstein, izvorâte din mintea lui, le puteam cunoaşte, după cum am mai spus, fie asistând direct la cursurile lui – dacă am fi fost contemporani cu el, fie, la fel de bine, indirect, asistând la cursurile oricărui alt profesor… Gândurile lui Einstein au supravieţuit morţii trupului acestuia, instalându-se atât în minţile altor oameni de ştiinţă, cât şi în cărţile de specialitate…
Practic, dacă te gândeşti bine, important pentru evoluţia noastră nu a fost fiinţa lui Einstein, ci importante cu adevărat au fost chiar ideile în sine! Căci dacă omul Einstein nu ar fi existat, ori dacă existenţa sa ar fi fost curmată încă de pe când era copil, cu siguranţă că în mintea altcuiva ar fi izvorât toate ideile şi principiile pe care Einstein le-a descoperit. Pentru că aceste lucruri există ca posibilităţi raţionale în lumea paralelă şi abstractă. Ele nu au fost create de Einstein! Există tot aşa cum în cubul de marmură stau ‘camuflate’ forma sferei, a piramidei, a statuii Venus din Milo etc. Ca şi un ocean nesfârşit de posibilităţi al formelor particulare. Sau, altfel spus, inspirate.
Iar dacă Einstein nu ar fi existat la vremea lui, ceea ce pierdeam, cu adevărat irecuperabil, ar fi fost timpul…
Acelaşi timp care, în lumea paralelă, stă pe loc!
Spun asta pentru că bunicul meu, tatăl meu, eu însumi şi copilul meu, cu toţii am dat, la vremea fiecăruia, mâna cu Beethoven. Şi, deşi bunicul nu mai este, tata este bătrân, eu matur şi copilul meu tânăr, de fiecare dată el, Beethoven, cel pe care l-am cunoscut noi, era neschimbat. Era, de fiecare dată, acelaşi…
Muzica lui Elvis Presley, de asemenea, a supravieţuit morţii creierului care a recepţionat inspiraţia, putând fi ascultată de fiecare nouă generaţie, dacă aceasta doreşte.
Sau, dacă are nevoie de ea, cum spunea şi Tolstoi: „Există un grăunte de adevăr în faptul că viaţa mea, viaţa mea spirituală rămâne în oamenii care au nevoie de ea.” Şi uite cum eu, aici, în această carte, am avut într-adevăr nevoie de ea…
Desigur că dacă am să caut prin evidenţa publică din întreaga lume am să găsesc un Ion, un Jean, un John, un Ian, şi tot aşa, care au trăit în ţara şi în timpul lor. Dar, pentru că nu au lăsat nimic memorabil pentru generaţiile următoare, odată cu trecerea lor în nefiinţă (alături şi de aceia care i-au cunoscut îndeaproape), urma lor s-a şters definitiv. În lumea celor veşnic vii, în „Împărăţia Cerurilor”, ei nu există! Nu trăiesc veşnic…
Aeasta este lumea adevărată, mai adevărată chiar decât cea în care ne trăim noi realitatea. Şi asta chiar dacă nu ne este uşor să admitem acest lucru. Lumea formată din cei pe care noi obişnuim să-i numim morţi – de fapt moştenirea lor spirituală – este mai vie decât lumea viilor, cea contemporană, cea care îmbătrâneşte şi apoi moare…
Noi astăzi, întreaga populaţie de oameni vii, trăim pe pământ, avem amintiri legate de trecut şi ambiţii, vise şi scopuri legate de viitor. Dar te gândeşti că peste, hai să zicem, o sută de ani, vom fi cu toţii morţi şi îngropaţi, însă omenirea va continua să existe, formată fiind din copiii noştri. Iar aceştia vor purta în minţile lor lumea celor vii, alături de amintirile şi de ambiţiile noastre, alături de visele şi scopurile noastre, transmise lor.
În acest sens, şi numai în acest sens, cred eu că se poate vorbi în termeni realişti, logici, despre reîncarnare: învierea spiritelor, de fapt a gândurilor importante pentru evoluţie, în minţile noilor generaţii.
Iar paradisul, locul unde aceste spirite se trezesc din nou la viaţă, nu este desigur altul decât minţile fiecărei generaţii succesive de oameni ce trăiesc în realitate. De altfel chiar şi toate răsplăţile promise în rai au caracteristici cât se poate de … omeneşti. Adică se găsesc în chiar minunata lume în care trăim!
Şi nu în abstractul îngheţat al cerului…”
„Oricum, pentru că până la urmă vorbim despre credinţa în reîncarnarea de după moarte, Iisus a lăsat următoarele spuse în Noul Testament:
„Căci, când vor învia din morţi, nici nu se mai însoară nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii din ceruri.”
Când se vor reîncarna nu vor mai duce o viaţă obişnuită, pământeană (nu se mai însoară), ci sunt ca şi gândurile – raţionale – din minţile omenirii. Nu te reâncarnezi ca persoană…
Reîncarnarea există cu adevărat, doar că nu se produce pentru întreaga fiinţă formată din trup, suflet, şi spirit, ci doar pentru gândurile care poartă cu ele evoluţia spiritului. O lume a gândurilor. O împărăţie a îngerilor…
Oare nu chiar această lume a gândurilor este cea la care se referea Iisus? Această lume care, într-adevăr, supravieţuieşte morţii individului sau a indivizilor. Pentru această lume, doar, au sens vorbele lui, şi nu pentru noi, cei ce am crezut odinioară că vom mai avea o existenţă.
Fie ea şi imaterială, în formă de îngeri. Cu aripi…”
PARTEA III
Bun, dar eu căutam să privesc în faţă conştiinţa.
Iar într-o bună zi, din spatele cortinei minţii noastre, de acolo de unde vin gândurile, au început să vină răspunsuri.
Le reproduc mai jos, aşa cu sunt ele redate în carte:
„ De ce noi, oamenii?
Am văzut că noi, oamenii, suntem animale inteligente. Animale în toată regulă, dar care raţionează. Suntem nişte cai conduşi din şa de inteligenţă. Suntem minţi, ca şi cele de animal de altfel, însă organizate de o analiză raţională a informaţiilor. Suntem o civilizaţie de gânduri ordonate într-o măsură mai mare sau mai mică de o conştiinţă, care trăieşte în minţile trupurilor noastre.
Dar ce anume oare a făcut să devenim ceea ce suntem? Ce mutare (divină) a genelor făcută la nivelul creierelor noastre a determinat instalarea inteligenţei în minţile noastre?
De ce mintea umană a reprezentat sistemul de condiţii propice apariţiei vieţii inteligente? Ce ne face atât de speciali?
Un lucru atât de obişnuit nouă şi în acelaşi timp atât de important…
Spuneam că diferenţa genetică dintre om şi cimpanzeu este mai mică de 1,5 procente; diferenţa – dacă este vreo diferenţă – între sângele omului şi al gorilei nu poate fi depistată în laboratoare; avem obiceiuri asemenea, corpurile noastre au construcţii nu uimitor de asemenea, ci chiar identice (scheletul, muşchii, organele interne, palmele, felul în care ne reproducem şi chiar felul în care se face alăptarea fătului la sân…). Şi înţelegem că diferenţa dintre om şi animal – care este la fel de uriaşă precum diferenţa dintre realizările celor două lumi! – este doar inteligenţa.
Hai să vedem acum, exact, ce anume ne desparte făcându-ne atât de speciali. Ce anume a format condiţia propice apariţiei inteligenţei, de felul cum temperatura, aerul şi apa au reprezentat-o pentru apariţia vieţii. Ce a determinat acest salt al evoluţiei omului.
Neavând la dispoziţie experienţa oferită de convieţuirea alături de un cimpanzeu, o să ne folosim de exemplul animalelor care ne sunt apropiate. Să luăm spre exemplu o pisică.
Dacă pisicii îi vom arăta o felie de salam, aceasta se va gudura pe la picioarele noastre până când i-o vom oferi. Spunem atunci că pisica ştie cum arată salamul, şi, recunoscându-l, i s-a făcut poftă… Dar greşim fundamental.
De ce spun aceasta? Pentru că, dacă îi arătăm o fotografie cu aceeaşi felie de salam, pisica nu va reacţiona în nici un fel! Ce înseamnă asta? Că pisica nu a rechemat din memorie (neexistând o astfel de imagine memorată) imaginea feliei de salam, ci doar mirosul acesteia!
Nu crezi? Arată-i atunci unei pisici aflată dincolo de o uşă de sticlă închisă etanş felia cu salam şi vei vedea că reacţia acesteia va fi nulă! Nulă precum indiferenţa ei în fata reclamelor tv cu mezeluri! La fel de nulă ca cea la vederea propriei imagini într-o oglindă. Iar, dacă vei vedea vreodată o pisică ce se joacă cu o altă pisică-imagine de pe ecranul televizorului, să fii convins că se joacă cu luminile mişcătoare şi nu cu pisica din film. Pentru că pisica noastră nu va vedea nicidecum imaginea celeilalte pisici, în modul în care o facem noi.
Dar să lăsăm pisica şi, pentru moment, să-l păcălim pe cel mai bun prieten al nostru, câinele. Cunoşti, desigur, ce reacţie de bucurie de nestăpânit îl cuprinde atunci când îşi vede stăpânul care a lipsit o vreme de acasă. Şi mai şti, probabil, că acelaşi câine care are mirosul de sute de ori mai puternic decât al omului, are vederea foarte slabă. Aşa că am pus un afiş ce-l reprezintă pe stăpânul său, în mărime naturală, pe stradă, dincolo de poartă. Când a ieşit din casă, câinele nu a avut nici cea mai mică reacţie. Şi aceasta nu din cauza faptului că ar fi văzut sau nu, cu vederea sa slabă, afişul. Şi aceasta nu din cauza faptului că animalul a ‘mirosit’ păcăleala mea, văzând afişul.
Nu la fel au stat lucrurile atunci când de gard am agăţat pulovărul stăpânului său…
Poate părea incredibil, dar aceste simple observaţii ne oferă cheia misterului pe care-l căutam.
Câinele şi pisica au memorate amintiri olfactive, exact cum noi păstrăm memorate amintiri vizuale. Întreaga lume din jurul lor este percepută printr-o imagine chimică, oferită de simţul olfactiv. Omul, în schimb, îşi formează memoria – preponderent – din imagini vizuale! Imaginează-ţi lumea reconstituită din amintiri, a câinelui, ca fiind una ‘oarbă’, plină doar de mirosuri, de o aceeaşi manieră în care lumea noastră, a oamenilor, este formată din imagini. Şi ai văzut cum câinele rătăcit nu se orientează pe drumul spre casă după copaci sau alte case, ci după mirosuri. Pot spune că animalele nu ne văd aşa cum noi le vedem pe ele. Şi mai pot spune că lumea, aşa cum ştim noi să o descriem din amintiri, doar noi o putem vedea… Pentru celelalte forme de viaţă ale Terrei arată cu totul şi cu totul diferit.
Omul, cu adevărat o fiinţă a luminii, a venerat soarele pe care l-a socotit drept prim zeu, cel de la care a pornit totul.
Totul, adică viaţa noastră, a minţilor ce locuim în trupurile acestor animale bipede…
Dacă îti aminteşti, prima manifestare a omenirii, atunci când a deschis ochii minţii pentru întâia dată, atunci când conştiinţa a privit lumea scăldată în razele soarelui pentru prima oară, când a privit cerul înstelat sau un peisaj ce-ţi taie respiraţia pentru prima dată, a fost aceea de a desena imagini pe pereţii peşterilor. Era prima manifestare, parcă, a uimirii noii lumi ce se arăta în faţa ochilor noştri…
Iar istoricii i-au denumit oamenii de Cro-Magnon.
De la imaginile pictate în peşteri, devenite ulterior memorate în minte, am evoluat ajungând la ideograme şi hieroglife, pictate ori sculptate. De la hieroglife am evoluat la cuvinte scrise cu ajutorul literelor. De la cuvinte spre propoziţii, fraze, sensuri şi gânduri. De acolo, mai departe, am tot vorbit în această carte.
Prin urmare, ‘apa, aerul şi temperatura’ inteligenţei a constituit-o apariţia (prin evoluţia – implacabil divină – genetică succesivă şi selectivă) capacităţii de memorare a imaginilor! Fapt ce a coincis şi cu mărirea volumului creierului, deci a spaţiului de depozitare a acestui nou tip de informaţii.
În lumea animalelor, la un moment dat, unele dintre ele au putut memora nu doar mirosuri, ci imagini, devenind brusc conştiente şi inteligente! Erau oamenii!
Pe câine nu-l vor interesa niciodată informaţiile venite dintr-un televizor; în schimb ai să-l găseşti cu nasul lipit de roata maşinii sosite din oraş, minute în şir, primind informaţii, parcă în acelaşi fel în care citim noi, oamenii, ziarul. Pe animale, imaginile doar le ajută să se orienteze, netrezindu-le şi amintiri. Spre pildă, câinele ce nu şi-a văzut stăpânul de multă vreme, nu va avea nici o reacţie în faţa imaginii acestuia la televizor.
Sigur, câinele ne vede, însă se foloseşte de informaţiile vizuale tot atât cât se bazează boxeurul (ce se fereşte de lovituri) pe cele olfactive…
Uite, pentru taurul din imagine, cauciucul este o vacă în călduri. Dacă ar vedea ca şi noi, oamenii, nu s-ar mai sui pe el, pentru că ar vedea că nu este o vacă.
De văzut vedem şi noi şi taurul. Dar el „vede” prin miros şi atunci analizează imaginile „olfactive culese live” cu cele olfactive memorate, iar omul analizează imaginile „imaginile culese live ” cu cele vizuale memorate.
Cel mai probabil, cauciucul a trecut peste locul unde o vacă în călduri şi-a făcut nevoile…
Pentru a nu înţelege greşit aduc acum două exemple, privite comparativ, ale felurilor diferite în care se desfăşoară, în opinia mea, modurile de gândire ale omului şi ale oricărui alt animal.
Omul.
Vede în depărtare o persoană ce ţine în mână o pungă mare, albastră. În timp ce culege imagine după imagine, ‘în direct’, mintea omului le compară cu informaţiile aflate deja în memoria sa. Astfel, reprezentarea persoanei ce se apropie este una compusă, formată din imagini ‘live’ şi comparaţii de genul este bărbat sau femeie – apel la memorie, îl cunosc sau nu – apel la memorie, punga este de culoarea – apel la memorie – albastră etc.
Câinele.
Aflat pe şina de tren ori pe asfaltul şoselei, câinele merge grăbit cu capul aplecat, adulmecând urme mirositoare, invizibile nouă. Desigur că vede trenul ce se apropie ameninţător, sau aude camionul ce-l claxonează, declanşându-i reacţia de apărare – apel la instinctul de conservare, însă, după ce iese din zona periculoasă, miroase mai departe, impasibil şi neimpresionat. În mintea lui, trenul sau camionul nu există ca imagini memorate, ci, eventual, doar ca mirosuri ale acestora, dar numai după ce au trecut de el, moment în care ai să-l vezi ridicând capul, adulmecându-le. Câinele vede trenul doar ‘live’, însă nesimţindu-i şi mirosul nu are cu ce-l compara – după exemplul omului de mai înainte ce compara imaginile vizuale din memoria sa cu cele sosite simultan pe calea luminii! Omul vede şi înţelege prin imaginile memorate, câinele vede şi el, dar înţelege prin mirosurile memorate. Diferenţa între conştienţa animalelor şi conştiinţa omului este dată de percepţia diferită a lumii înconjurătoare: mirosuri şi sunete versus imagini. La om, din iteraţia dintre ce vede şi imaginile memorate, apar gândurile în forma conştiinţei care va alege pe cel bun sau rău, după care vom acţiona. Animalul iterează ceea ce vede cu mirosurile memorate, iar din aceasta incompatibilitate nu poate rezulta o conştiinţă!
Astfel îmi şi simt, de altfel, conştiinţa: o continuă şi instantanee comparare a informaţiilor ce-mi intră în fiecare clipă prin văz cu cele aflate deja în memorie. Trebuie să fac faţă evenimentului pe care îl trăiesc în clipa de faţă şi mă întreb cu rapiditate: ce rezolvări găsesc în memorie? Ce este bine să fac şi ce nu? O iteraţie de posibilităţi ce duc întrebări şi aduc răspunsuri, foarte rapid (ceva de genul frecvenţei curentului electric alternativ… ce-şi schimbă sensul de cincizeci de ori pe secundă). Acest fenomen se desfăşoară automat, ultrarapid, iar senzaţia mea este de om treaz, conştient. Identificând ceea ce văd prin ceea ce am memorat şi clasificat. Este ca şi cum aş urmări proiecţia unui film care pare cursiv, deşi este făcut din cadre independente unul de altul…
Noi, cei care comunicăm acum, nu suntem doar animale, adică trupuri ghidate de instincte, ci suntem minţi! Iar aceste minţi sunt construite în fiecare clipă, iar şi iar, prin analiza informaţiilor memorate în forma imaginilor vizuale, în mod determinant. Noi putem memora un număr foarte mare de filme văzute doar o singură dată şi nu putem memora câteva numere de telefon. Şi aceasta deoarece noi memorăm imagini vizuale şi nu algoritmuri de alăturare a cifrelor. Chiar atunci când citim o carte memorăm imagini!
Omul îşi construieşte astfel propria lume bazându-se pe informaţiile memorate venite pe calea luminii. Pe fotoni. Animalele îşi construiesc lumea lor prin informaţii chimice, şi, neputând memora imagini, nu vor putea citi niciodată un text! Lumea lor este construită din … emanaţii de atomi, măsuraţi de senzorii din nas şi interpretaţi de creier.
Avem fotoni contra emanaţii. Avem viteza luminii versus cea a vântului. Avem realizările civilizaţiei umane, pe de-o parte, şi… atât. Nimic de partea cealaltă, a animalelor.
Deci condiţia propice care a făcut inteligenţa să apară în om a fost dezvoltarea posibilităţii acestuia de a memora imagini.
De la imagini la cuvinte – următorul salt. Şi de aici a început aventura umană! De la cuvânt. Cuvântul desenat…
Adică memorarea imaginii ce poartă sensul acestuia…
Şi astfel, minţile umane, reuşind nu doar să perceapă imaginile ci să le memoreze şi să le analizeze iar mai apoi să le şi comunice între ele, au început să-şi creeze propria lor nou-creată formă de viaţă: civilizaţia umană.
Viaţa devenea astfel un trepied ce te ridică şi te susţine la înăţimea de la care poţi avea un punct de vedere asupra universului.”
„La început a fost cuvântul”, iar de atunci încoace, acesta s-a tot diversificat şi combinat, urmărind, firesc, sensul de evoluţie şi creându-ne astfel pe noi, oamenii, fiinţele duale, aflate la graniţa dintre animal şi inteligenţă. Precum un fulgerit, adică roca formată de fulgerul ce topeşte materia în locul unde cade.
PARTEA IV
La ce îţi foloseşte să ştii toate acestea?
Reproduc, iarăşi, un pasaj al cărţii:
„Odată ce fiecare dintre noi va înţelege nu cine, ci ce este de fapt, va putea, în mod firesc şi oarecum automat – precum apa ce curge la vale, pe, de asemenea, cea mai firească cale – să-şi modifice definitiv comportamentul.
Ce vreau să spun…
Vreau să aduc în faţa minţii tale o oglindă specială în care să te priveşti. Înţelegându-ţi exact propria construcţie, vei putea să găseşti puterea necesară de a-ţi schimba comportamentul.
Aşadar…
…dincolo de trupul tău ghidat de instincte, dincolo de sufletul tău simţitor, dincolo de spiritul pătrunzător al personalităţii tale, dincolo de imensa sumă de informaţii memorate în format de experienţă, stau, faţă în faţă, conştiinţa ta cu gândurile. Gândurile cele rele şi cele bune.
Problema noastră, a tuturor, este simplul fapt că, dintotdeauna, am considerat conştiinţa ca fiind subordonată gândurilor!
Pentru că, atenţie, nu aşa se întâmplă, oare?
Când în fata conştiinţei a venit gândul de a mânca, conştiinţa, supusă, i-a deschis imediat uşa camerei de comandă a voinţei, obezului; când a venit gândul de a bea încă un pahar în plus, conştiinţa, supusă, i-a deschis uşa camerei de comandă a voinţei, beţivului; când a venit gândul de a mai aprinde o ţigară, conştiinţa, supusă, i-a deschis uşa camerei de comandă a voinţei, bolnavului de plămâni; când a venit gândul de a mai trage o doză, conştiinţa, supusă, i-a deschis uşa camerei de comandă a voinţei, drogatului; când a venit gândul mincinos, conştiinţa, supusă, i-a deschis uşa camerei de comandă a voinţei, înşelătorului; când a venit gândul poftei la lucrul altuia, conştiinţa, supusă, i-a deschis uşa camerei de comandă a voinţei, hoţului; când a venit gândul de a face sex, conştiinţa, supusă, i-a deschis uşa camerei de comandă a voinţei, violatorului; când a venit gândul de furie, conştiinţa, supusă, i-a deschis uşa camerei de comandă a voinţei, ucigaşului, şi tot aşa, de la aruncatul unei vorbe şi până la declanşarea unui război mondial…
Ai văzut, desigur, cât de puţin timp îţi trebuie să te supui voinţei dintr-un gând: cârma direcţiei este cotită aproape instantaneu. Şi, deşi conştiinţa recunoaşte şi discerne apartenenţa fiecărui gând în parte la bine sau la rău, stă deoparte, lăsându-te să decizi. Doar te avertizează, umil, că nu este bine ceea ce ai de gând să faci.
Care este ieşirea din această situaţie? Simpla întelegere a faptului că, în orânduirea alcătuită de Raţiunea care ne-a creat, Conştiinţa este superioara gândurilor. Conştiinţa ta nu ştie că poate refuza orice gând; că puterea liberului arbitru este chiar atributul său!
Fă, dacă nu mă crezi, un simplu dar conştient test de refuz, al oricărui gând, şi ai să vezi cum acesta se întoarce, plecând acolo de unde a venit, înlocuit fiind imediat de un altul diferit…
Exersând acest ‘exerciţiu al puterii’ conştiinţei, vei putea deveni, de la un moment dat – însă pentru totdeauna, raţional. Şi, deci, responsabil. Iar societatea, la formarea căreia şi tu contribui, va deveni la rândul său mai responsabilă, dând astfel finalitate devenirii ei!
Iar cine va reuşi această transformare va reuşi de fapt să treacă prin chiar procesul Judecăţii de Apoi!
Acesta trebuie să fie mecanismul Judecăţii de Apoi!
Doar astfel îşi găseşte sensul raţional faptul că omul va fi ‘mântuit’ ori ‘iertat’ de cele mai mari păcate săvârşite, prin căinţă. Nu se poate înţelege iertarea unui astfel de om decât ştiindu-i mintea ‘golită’ de gândurile rele. Iar un om care încearcă regretele pocăinţei exact asta face: se eliberează definitiv de gândurile rele…
Probabil că te-a încercat, vreodată în viaţă, sentimentul de regret profund (până spre disperare) survenit în urma unui fapt pe care l-ai săvârşit. Şi şti că, din acel moment, nu-l vei mai face niciodată!
Aceasta este căinţa…
Nu inexistenţa gândurilor rele din mintea ta (pe care le ai memorate din experienţa oferită de viaţă) te face bun, ci refuzul lor.
„Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi şfârşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii.
Cel ce va birui, va moşteni acestea şi-i voi fi lui, Dumnezeu, şi el Îmi va fi mie fiu.
Iar partea (de gânduri rele – n. n.) celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi, este (azvârlită – n.n.) în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua (renunţarea conştientă la gândurile rele – n.n.).” Apocalipsa, 21. 6-8.
„Afară cu câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!” Apocalipsa, 22. 15.
Afară cu gândurile rele…
Atât şi nimic mai… suficient!
Societatea pe care am forma-o astfel este adevărat că nu s-ar mai închina idolilor ciopliţi, însă s-ar închina adevărului, binelui şi raţiunii.
Sau, cum spune Biblia: „Şi templu n-am văzut în ea (noua cetate sfântă – n.n.), pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul şi Mielul este templul ei.
Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze căci slava Lui Dumnezeu a luminat-o, şi făclia ei este Mielul.
Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor. (…)
Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei înscrişi în Cartea vieţii Mielului.”
Ce mai am de spus? Poate doar că mielul, în general, este socotit simbolul purităţii.”
PARTEA V
Cartea vieţii?
Teoria acestei cărţi spune că ‘reîncarnarea’ are sens raţional doar pentru spirit, iar locul unde aceasta ‘reînvie’ este memoria colectivă. Aceasta presupune că, din întreaga existenţă a omului, mai departe merg doar faptele sale, înscrise în minţile, cărţile şi istoria evoluţiei oamenilor.
În concluzie, din întreaga existenţă a unei persoane nu rămân nimic altceva decât faptele vieţii sale, înscrise într-o biografie.
Să reţinem cuvântul biografie.
În textele Bibliei găsim:
„Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc.”
„Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei înscrişi în Cartea vieţii Mielului.”
Cu alte cuvinte, cel ce nu va fi aruncat în iezerul de foc, şi va merge mai departe în cetatea cea nouă (a viitorului), este cel ce a fost scris în cartea vieţii.
Să reţinem alocuţiunea: a fi scris în cartea vieţii.
Să aducem acum, faţă în faţă, cele două idei: biografie şi faptul de a fi scris în cartea vieţii. Teoria cărţii spune că ar trebui să fie echivalente: biografie = a fi scris în cartea vieţii.
Bio înseamnă viaţă, iar grafie înseamnă scriere! În dicţionar găsim: „biografie – expunerea scrisă a vieţii unei persoane.” Deci, cartea vieţii.
Quod erat demonstrandum! „
Cam aici am ajuns pe drumul aflării identităţii celei mai puţin explicată, cred eu, entitate imaterială din întregul univers…
CIVILIZATIA INILOR 
