Trăim într-o lume structurată pe etaje, diferite fundamental între ele, dar care, în acelaşi timp, se sprijină unul pe celălalt.   Există mai întâi o lume de legi universale ca şi posibilităţi (de la legile forţei gravitaţionale la aritmetică), mai apoi o lume ca şi un mare ocean format din mici particule independente, unite între ele de o sumă de legi universale, lumea atomilor; există, mai departe, o altă lume, situată la un etaj superior, cea a celulelor, ce trăiesc în grupuri de mici indivizi independenţi şi autonomi, uniţi între ei de o sumă de informaţii scrise în codurile ADN-ului, iar ‘peste’ această lume se găseşte o alta, ce a a animalelor, ca nişte unităţi ce trăiesc mai mult sau mai puţin în grupuri,  unite de instincte.   În vârful ultimului nivel material al acestei clădiri, stau oamenii, ca o mare de indivizi legaţi de instincte şi raţiuni. De religie, de tradiţii şi de obiceiuri.

   Peste acest ultim nivel material stă unul imaterial. Cel al gândurilor raţionale, al regulilor şi al legilor. Şi, mai presus de toate, cel al scopurilor, al ţelurilor. În ultima dintre aceste lumi, în lumea Civilizaţiei Inilor, după cum de fapt a denumit-o sursa mea de inspiraţie, avem gândurile. O lume formată din gânduri exprimate în cuvinte, ca o mare de entităţi abstracte şi independente, însă ce uneşte şi guvernează indivizii independenţi, oamenii, de o aceeaşi manieră în care sunt şi atomii uniţi de legile universale, celulele de informaţiile genetice, animalele de instincte şi oamenii de procesul înţelegerii. 

   Iar liantul cuvintelor este limbajul…“La început a fost cuvântul”

   Iar Inii sunt cuvintele directoare ale evoluţiei civilizaţiei umane: informaţii, instinct, inteligenţă, inspiraţie, invenţie, inovaţie, instituţii, institute, instrucţiuni, indicatoare, indicaţie, iniţiere, iniţiativă, investigaţie, instruire, ingeniozitate, inginerie…  intuieşti o linie directoare aici?

  *

   Limbajul a apărut acum aproximativ 40.000 de ani, la oamenii de Cro-Magnon. Şi de atunci s-a dezvoltat şi diversificat în toate limbile pământului, aşa cum le cunoaştem. Prin vorbit, scris şi citit, omul se diferenţiază cel mai mult de animale. Folosind cuvintele, el, practic, trăieşte un alt tip de existenţă. O existenţă ce modifică raţional materia, percepând în aceleşi timp şi scurgera timpului. Scriind cuvintele pentru a fi citite mai târziu şi, de fiecare dată când este necesar, omul le conservă, de fapt, în timp. Le scoate pe mal din vâltoarea curgerii fluviului timpului.

   Ai văzut încă de pe coperta acestei cărţi anumite cuvinte speciale. Aceste cuvinte aparte respectă cu toate trei reguli ce le fac să aparţină unei anume clase de asemănare şi importanţă.

   În primul rând constatăm că aceste cuvinte în forma lor scrisă ori în cea sonoră, vorbită, încep prin grupul de litere in, iar aceasta nu arată altceva decât apartenenţa la rădăcina comună pe care o căutam.

  În al doilea rând constatăm că aceste cuvinte au o formă sensibil identică în mai multe limbi (engleză, franceză, italiană, română etc).

   În cel de-al treilea rând aceste cuvinte reprezintă denumirea abstractă dată unor activităţi specifice prin care Raţiunea Creatoare, luând în minţile noastre forma civilizaţiei gândurilor, ne-a condus şi ne conduce încă pe drumul evoluţiei sale.

   Iar sensul unor cuvinte precum inspiraţie, intuiţie, invenţie, iniţiere, instrucţiuni etc. este unul edificator.

   Ca şi o civilizaţie a limbajului, a cuvintelor, a gândurilor: Civilizaţia Inilor.

    Dincolo de noi, luaţi ca simple animale, stau gândurile noastre. Gândurile ghidate de Raţiunea Creatoare şi exprimate prin cuvinte. Cuvintele pot exprima un obiect, o acţiune, o calitate, o activitate, dar şi o cale de urmat etc. Aceste cuvinte sunt iniţiate de către gânduri aparte. Aş spune că aceste gânduri aparte – speciale prin sensurile pe care le poartă -  sunt ca nişte instituţii de guvernare… 

   Hai să vedem ce înseamnă însă o colecţie de cuvinte! Cuvintele ca denumiri ale unor intenţii, prin care civilizaţiile inilor din toate timpurile ne-au dirijat, furnizându-ne informaţii şi ghidându-ne prin întuneric.

   Verificând în diferite dicţionare forma scrisă a cuvântului informaţie nu mică mi-a fost surprinderea să găsesc în limba engleză forma information, în cea franceză information iar în cea italiană informazione!Şi, deşi în multe alte limbi vom găsi aceeaşi formă scrisă sau vorbită atribuită aceluiaşi sens, al informaţiei, nu voi insista aici asupra lor întrucât munca sortării lor este una puternic consumatoare de timp.Sigur, prima reacţie este aceea de a spune simplu: sunt neologisme. Da, însă dacă ne gândim puţin…

   Uite, în limba română există fructul măr şi, desigur, există şi cuvântul ‘măr’, ce denumeşte fructul. Pentru că există mere şi în Anglia, există şi cuvântul ‘apple’, pentru că există mere şi în Franţa, există şi cuvântul ‘pommes’, de asemenea şi în Italia avem ‘mela’, în Germania avem ‘apfel’, în Spania avem ‘manzana’ etc. Dar pentru că în România, Anglia, Franţa, Italia, Germania, nu există fructul ‘banană’, nu exista nici cuvântul. Acesta a venit odată cu fructul! Avem astfel: banană/RO, banana/GB, banane/FR, banane/G, banana/IT. Pentru că în Spania există bananele, există şi denumirea, cuvântul, într-o formă originală: ‘platano’.

   Mai departe, pentru cuvântul ‘invenţie’ găsim: ‘invenţie’ / RO, ‘invention’ / GB,FR, ‘invencion’ / ES, ‘invenzione’ / IT, şi, atenţie, ‘erfindung’ pentru DE, ceea ce ar atesta faptul că în Germania, existând cuvântul într-o formă originală, (erfindung), exista şi activitatea de inventare.

   Adoptând acelaşi raţionament în continuare realizăm că, dacă pentru cuvântul ‘instinct’, cuvântul are aceeaşi formă, ‘instinct’ / RO, GB, FR, ‘instinkt’ / DE, ‘instinto’ / ES şi ‘istinto’ / IT, trebuie, pe undeva, să aibe şi o origine unică! Intrigat de mica descoperire am verificat în aceleaşi dicţionare şi restul cuvintelor ce încep cu grupul de litere in, constatând că sunt şi ele identice, fapt ce nu se mai regăseşte  la fel de pregnant la nici o altă literă!Mai jos exemplific prin identificarea câtorva astfel de cuvinte în dicţionare. Al limbii mele materne, româna (latină la origine), al englezei şi francezei, ca fiind cele mai răspândite limbi din lume (Limbă împrumutată, învăţată, şi nu nativă – limba chineză fiind probabil cea mai vorbită limbă din lume), şi al limbii italiene, vorbite de urmaşii… vorbitorilor de latină.

   Am exclus cuvintele ce exprimau opusul sensului principal, de genul abil/inabil, şi iată ce colecţie interesantă am găsit…  
 informaţie/ information/ information/ informatione

inteligenţă/intelligence/intelligence/intelligenza

instinct/instinct/instinct/istinto

instrucţiune/instruction/instruction/istruzione

instrucţie/instruction/instruction/istruttoria instruire/instruction/instruire/istruire

indicaţie/indication/indication/indicare

iniţia/initiate/initier/iniziare

inspiraţie/inspiration/inspiration/ispiratione

invenţie/invention/invention/invenzione

inovaţie/innovation/innovation/innovatione

intuiţie/intuition/intuition/intuizione

intenţie/intention/intention/intenzione

ingenios/ingenious/ingenieux/ingegnoso

internet/internet/internet/internet

indicator / indicator /indicateur /indicatore

inscripţie/inscription/inscription/iscrizione

indice/index/indice/indice

induce/induce/induire/indurre

instrument/instrument/instrument/istrumento

intervenţie/intervention/intervention/intervento

iniţiativă/initiative/ initiative/iniziare

investi/invest/investir/investire

investiga/investigate/investiguer/investigare

industrie/industry/ industrie/industria

inerent/inherent/ inherent/inerente

inert/inert/inerte/inerte

infinit/infinite/infini/infinito

influenţă/influence/influence/influenza

inocula/inoculate/inoculer/inoculare

insera/insert/inserer/inserire

instala/install/installer/installare

insista/insist/insister/insistere

inspecta/inspect/inspecter/ispezionare

inspira/inspire/inspirer/ispirare

instanţă/instance/ instance/istanza

instiga/incite/instiguer(inciter)/istigare

institui/institute/instituer/istituire

instructiv/instructive/instructif/istruttivo

integral/integral/ integral/integrale

intelectual/intellectual/intellectuel/intelletuale

intensifica/intensify/intensifier/intensificare

interacţiune/interaction/ interaction/interazione

intercepta/intercept/intercepter/intercettare

interdicţie/interdict/interdiction/interdizione

interes/interest/interet/interesse

interior/interior/interieur/interno

incidenţă/incidence/incidence/incidenza

intonaţie/intonation/ intonation/intonazione

introduce/introduce/introduire/introdurre

incitaţie/incitation/incitation/incitazione

interogaţie/interrogation/ interrogation/interrogazione

interpela/interpellate/interpeler/interpellare

interpret/interpreter/interpretation/interprete

intersecta/intersect/intersecter/intersecare

interval/interval/ intervalle/intervallo

interviu/interview/ interview/intervista

insinuare/insinuation/insinuation/insinuare

inductanţă/inductance/inductance/induzione

inventar/inventory/inventaire/inventario

insurecţie/insurection/insurrection/insurrezione

inaugura/inaugurate/inaugurer inaugurare

incantaţie/incantation/ incantation/incantazione

incendiar/incendiary/incendier/incendiario

inchiziţie/inquisition/inquisition/inquisizione

incident/incident/incident/incidente

incizie/incizion/incision/incizione

inclusiv/inclusive/inclus/incluso

incrustaţie/intarsia/incruster/intarsio

incubaţie/incubation/incubation/incubazione

indemnizaţie/indemnity/indemnisation/indennizzo

individ/individual/individuel/individuo

indulgenţă/indulgence/indulgence/indulgenza

infanterie/infantry/infanterie/ifanteria

infecta/infect/infecter/infettare

inferior/inferior/inferieur/inferiore

infernal/infernal/ infernal/infernale

infesta/infest/infester/infestare

infim/infinetesimal/infime/infime

infinitiv/infinitive/infinitif/infinito

inhala/inhale/inhaler/inibire

injecta/inject/injecter/iniettare

inocenţă/innocence/innocence/innocenza

intimidare/intimidation/intimidation/intimidazione

intrigă/intrigue/ intrigue/intrigare

intrus/intruder/intrus/intruso

invazie/invazion/invasion/invazione

invita/invite/inviter/invitare.

        Interesant, nu găseşti? Cuvântul ca instrument. Cuvinte ca denumiri ale acţiunilor ce ne-au format şi care ne ghidează.     Hai acum să luăm câteva dintre cuvintele din înşiruirea făcută mai devreme şi să le identificăm sensurile, din perspectiva teoriei cărţii.Să începem alegând cuvântul informaţie: „Deţinem informaţii care vor aduce lumină în evenimentele petrecute”, anunţă crainicul. „Întrerupem emisiunea pentru a difuza o informaţie importantă”, sau: „Avem informaţii că…”, sau: „Vom reveni de îndată ce informaţia va fi confirmată” , sau:  „Din clipă în clipă aşteptăm să ne parvină informaţii de la locul…”, sau: Informaţiile sunt depozitate la loc sigur”, sau: „O hârtie ce conţinea informaţii despre…”, sau: „Încă se caută cutia neagră a avionului pentru a scoate din ea informaţiile despre evenimentele ce au condus la prăbuşirea”, sau : „Am obţinut contracost o informaţie esenţială în cazul…”, sau: „Informaţiile dezvăluite vor declanşa…” Şi tot aşa, până când constaţi că de la discuţiile între persoane şi până la jurnalele de ştiri, de la cititul ziarelor la cel al cărţilor, de la serviciile de informaţii şi până la serviciul banal al fiecăruia dintre noi circulă, de fapt, informaţiile. Informaţie… Unde se găseşte ‘materializarea’ sensului său abstract? Îl găsim în legile naturii, în legile universului, în legăturile chimice dintre atomi, în genele celulelor vii, în ‘limbajul mut’ şi în  ‘limbajul sonor’ din natură, în instinctele ce guvernează finţele vii, în ‘limbajul inteligent’ al fiinţei om, în învăţăturile sale transmise către fiecare nouă generaţie, practic în tot ceea ce face diferenţa faţă de materia moartă. Peste tot sunt doar informaţii. Am putea spune, fără să greşim foarte mult, că informaţia este liantul imaterial ce leagă cărămizile din care este zidită întreaga natură, inclusiv viaţa ei. 

   *    Mai departe, din aceeaşi colecţie a cuvintelor speciale, ar fi cuvântul instinct. Sensul său a fost ghidarea vieţii în mod autonom şi automat. Ca un program iniţial, creat în scopul de a fi posibilă curgerea vieţii animale prin timp. Modul de percepere al instinctului? Simple gânduri ce apar în minţi, de forma unor instrucţiuni. Un alt cuvânt ales. Acele instrucţiuni după care ne conducem viaţa; învăţăm să folosim orice obiect nou, necunoscut deci, fie că este medicament ori produs electronic, fie unealtă ori avion; ştim cum să ne comportăm în diversele situaţii tipice ori atipice, în vreme de pace ori de război, de la locul de muncă şi până în sistemele militare, de la şcoală şi până pe navetele spaţiale.În serviciul militar, soldatul este instruit în urma unui proces de instrucţie, proces în care va învaţa să respecte… instrucţiuni. La fel şi medicul, şi profesorul, şi inginerul, şi arhitectul etc., sunt instruiţi pentru a-şi desfăşura activităţile specifice fiecăruia, doar într-un fel anume. Instrucţiunile sunt reţetele de gătit prin care, respectându-le întocmai, vom modifica materia primă obţinând întotdeauna un acelaşi produs culinar cu cel obţinut iniţial de cel ce a scris reţeta; sau vom obţine vindecarea de boli, dacă instrucţiunile vor veni de la un medic. Instrucţiunile sunt cele ce te însoţesc în minte şi te conduc la o adresă necunoscută. Cineva, o persoană ori o hartă dintr-un ghid al străzilor, ţi le-a indus în minte, iar ele acum îţi spun pe unde să mergi: “După intersecţia asta faci la stânga, în dreptul blocului acela faci la dreapta…” şi tot aşa, până la destinaţie. Desigur, instrucţiunile nu sunt doar simple informaţii abstracte, aşa cum în mod normal le vedem noi, ci sunt gânduri speciale, menite să ne organizeze şi în acelaşi timp să ne ferească de pericole. Gândeşte-te la toate plăcuţele de avertizare pe care le-ai văzut în viaţa ta: la cele din tren care te rugau în trei-patru limbi să nu te apleci în afara geamului; la toate plăcuţele dintr-o fabrică, de lângă instalaţiile de curent electric; la indicatoarele de pe cărările montane căutate; la cele de circulaţie; la indicatoarele spre hotelul, restaurantul, aeroportul, magazinul, produsul; la anunţuri şi la avertismente, la regulile de comportament în societate, la regulile de circulaţie; la legile după care funcţionează poliţia, parlamentul; la legile după care se judecă cauzele în instanţele judecătoreşti, împărţindu-se dreptatea; la regulamentele armatei.Peste tot sunt prezente aceste instrucţiuni-indicatoare, inii, care îţi indică drumul de parcurs pentru fiecare situaţie particulară.Iar faptul că sunt identici ca formă în mai multe limbi arată, după opinia mea,  cât se poate de clar, faptul că într-un final al evoluţiei fiinţei noastre planetare vom vorbi o singură limbă şi vom fi organizaţi după aceleaşi reguli şi norme, după aceiaşi ini. Şi, foarte important, vom fi uniţi sub acelaşi grad de responsabilitate.Vorbeam despre indicatoare? Le poţi găsi fie sub forma semafoarelor, a semnelor de circulaţie, ori a marcajelor, fiind cele care ne permit să ne deplasăm pe străzi şi şosele şi fără de care, în câteva momente doar, ne-am găsi ori într-un blocaj (în cel mai bun caz) ori implicaţi într-un accident (mortal chiar, în cel mai rău caz). Mergem pe şosea cu o viteză ameţitoare iar din sens opus vine spre noi un alt vehicol ce se deplasează, de asemenea, cu viteză. În momentul în care trecem unul pe lângă celălalt distanţa este de nici un metru! Nu ne temem deloc, pentru că între noi este aplicată, pe asfalt, o dungă albă lată de 15 cm. Este marcajul ce separă sensurile de mers, un indicator, care generează în minţile noastre imaginea unui ‘zid’ de protecţie. Fără acest marcaj longitudinal îţi închipui ce ai simţi ? Chiar dacă eşti pe o pistă lată de beton tot nu te-ai putea apropia în viteză, la un metru, de cel ce vine din sens opus, am dreptate? Indicatoarele sunt cele care ne conduc spre localităţi pe şosea, spre cabane în drumeţiile pe munte, spre magazine, firme şi spre anumite produse, atunci când sunt sub formă de reclame. 

 *     O acţiune, orice fel de acţiune de fapt, emană dintr-un gând şi începe să existe dintr-un moment dat, numit moment  iniţial. Şi auzi atunci că cineva a iniţiat acea acţiune, fie ea o iniţiativă parlamentară sau umanitară, ori de pace sau de război; a apărut deci o iniţiativă. O iniţiativă pentru ajutorarea copiilor bolnavi de malarie din Africa, ori de curăţire a gunoaielor din munţi; o campanie de popularizare a anumitor informaţii în masele largi, o iniţiativă de sensibilizare a opiniei publice faţă de orice fel de probleme de larg interes, o iniţiativă de control medical pentru prevenirea diverselor boli, o iniţiativă legslativă etc. Intenţiile acestor iniţiative au, în general, rolul conducerii oamenilor pe drumul bun şi corect al evoluţiei vieţii. Al raţiunii. Orice viitoare acţiune începe prin stadiul de intenţie. Intenţia este mugurul imaterial, iniţial oricărei viitoare acţiuni. De câte ori, oare, nu te-ai întrebat: încerc să văd ce intenţii are  cutare sau cutare? De la candidaţii din alegeri la alegerea partenerului de drum. Ai căutat să intuieşti intenţiile celorlalţi, aflaţi pe drumul vieţii sau al profesiei. Intenţiile iniţiale deconspiră până la urmă scopul final urmărit. Indicatorii. Cei statistici ne arată fie căi, fie direcţii sau tendinţe asupra drumului urmat de orice fel de sistem, fie el uman, fie cel al activităţilor abstracte ale economiei, mediului etc. Analiza acestora, înţelegerea şi respectarea lor, duce la capacitatea de a alege cea mai scurtă şi sigură cale de a merge mai departe. Fie că le primim de la indicatoare, fie de la oameni mai instruiţi decât noi, informaţiile receptate vin într-o formă ce se cheamă indicaţii… Direcţii de continuat în drumul nostru.Ţi s-a întâmplat să prevezi un rezultat corect, în urma unui proces de judecată şi analiză mai mult sau mai puţin rapid, altul decât cel predictibil în mod obişnuit? Se spune că ai intuit corect. Intuiţia este răspunsul corect aflat undeva între iraţional şi raţional, între posibil şi imposibil. Este intervenţia simţită în spate, acţiunea cuiva imaterial, pentru a te ghida pe drumul corect, într-o bifurcaţie de moment a drumului vieţii tale. Nu poţi intui decât corect, fiind un non-sens afirmaţia că ai intuit greşit ! Intuiţia este un gând rezultat, în vreme ce un gând apărut în minte este adus de inspiraţie.Prin inspiraţie, adică prin gândurile ce vin singure în minţile noastre, se crează. Se începe. Ce? Artă, ştiinţă, descoperiri etc. Iar dacă mă gândesc la oameni precum Leonardo da Vinci ori Michelangelo, precum Sheakspeare ori Jules Vernes, precum Einstein ori Edison, precum Mozart ori Lennon, realizez că geniul este rezultatul inundării  talentului de către inspiraţie. Tot prin inspiraţie vin, din spatele cortinei gândurilor noastre, şi invenţiile. Invenţiile reprezintă, practic, totalitatea proceselor prin care s-a definit întreaga structură materială a civilizaţiei noastre. Iar procesele de îmbunătăţire prin evoluare a obiectelor, instrumentelor şi principiilor inventate au purtat numele de inovaţie. Ideile care au  găsit soluţiile cele mai potrivite au fost clasificate de către  limbaj prin termenul de ingeniozitate.Cel ce pune la bătaie instrumentele financiare pentru realizarea ideilor se numeşte investitor, iar acţiunea sa investiţie. De altfel, banii nu sunt, pentru societate, decât simple instrumente financiare, şi cred că ai luat cunoştinţă cu puterea lor de a genera interese, de a motiva, de a organiza, de a…  Din hieroglifele pictate sau sculptate în piatră, respectiv nimic altceva decât simple inscripţii, ies ca prin adevărate porţi existenţele, civilizaţii de mult dispărute, conduse fiind de către investigaţiile arheologice.O informaţie strămutată dintr-o minte în alta induce un răspuns comportamental. Se poate insinua un anume gând, se poate folosi o intonaţie specială… Câteodată anumite cuvinte pot chiar intriga, ori chiar instiga… Se poate insera, inocula, insista, pe scurt influenţa alegerea unei anume rute a gândirii. În viaţă astfel de lucruri sunt inerente! Adică de neocolit în intenţiile lor.Un scop ascunde întotdeauna un interes, iar dacă pe lună s-ar găsi aur şi diamante un interes ar apărea imediat şi ar determina reluarea zborurilor spre ea, altfel întrerupt de decenii.O barieră este o interdicţie: stop! Mentală sau materială. Materia fără informaţie ar fi inertă. O regulă se instituie. Un program se instalează. Când lucrurile se află în mişcare, pe drumul lor, poate interveni un fapt ce le deturnează, denumit incident. Şi există o incidenţă a apariţiei acestei interferenţe. Şi atunci se face o incizie  în proces pentru aflarea cauzelor care au condus spre eşec.Astfel, când cunoaşterea adevărului este importantă pentru sistem, iar indiciile sunt ascunse, se declanşează întotdeauna o investigaţie. O anchetă de investigaţie, în care sunt căutate indiciile ce stau ascunse de ochii neiniţiaţilor, dar care alăturate pot reda întregul adevăr dintr-un timp consumat deja. Aceste indicii nu folosesc celor morţi, desigur, ci vor folosi pe viitor pentru eliminarea cauzelor producerii incidentelor, conducând în final spre eliminarea a încă unor ‘greşeli’ ce împiedică evoluţia noastră.În cazul prăbuşirii avioanelor, a navetelor spaţiale, a scufundării vaselor etc., se porneşte întotdeauna o anchetă de investigaţie, în care mai întâi se inspectează locul, apoi se face inventarul indiciilor aproape invizibile, după care se interoghează minţile, gândurile. În final, concluzia găsită reconstituie traseul drumului parcurs de eveniment pentru a găsi elementul cauzator al incidentului ce a stricat local funcţionarea sistemului. Şi, imediat, în întregul sistem se modifică instrucţiunile pentru ca evenimentul să nu se mai poată întâmpla.Câteodată rezultatul este cântărit iar decizia este hotârătâ de o instanţă de judecată. O instanţă ce are drept suport informaţional, de asemenea, instrucţiuni prestabilite. Raţiuni superioare ale inteligenţei!Sistemele societăţilor dictatoriale, ce practic se opun evoluţiei, distrug informaţiile şi intelectualii. Distrug, de fapt, oamenii ale căror acţiuni sunt dominate de informaţiile inteligente. În acelaşi timp închid porţile de acces ale gândurilor libere, creative, inoculând masiv gânduri false despre lideri iresponsabili, inscripţionând programele conştiinţelor  lor cu  valori false şi neraţionale, urmărind degradarea, generaţie după generaţie, a raţiunii din om şi transformarea lui în animal ghidat de instinct, temător şi uşor de condus. Şi, pe lângă intelectuali şi informaţii, distrug totodată şi religia, cea care uneşte individul în efortul evoluţiei omenirii.Ingineria este denumirea dată ‘instrumentelor mentale’ care fac posibilă, găsind căile necesare, transformarea  ideilor din gânduri în realitate. Şi pentru a te convinge este suficient să priveşti în jur: de la Marea Piramidă la Turnul Eiffel, de la Marele Zid Chinez la Domul din Koln, de la toţi zgârie-norii la podurile suspendate de câţiva kilometri lungime, de la platformele marine şi până le aparatele de zbor spaţiale. Şi ai să vezi că execuţia tuturor acestor proiecte măreţe reprezintă rodul soluţiilor date de ingineri. Ingineria construieşte instrucţiunile după care pot fi realizate.Tot ingineria, de data asta genetică, află metodele prin care ne putem modifica trupul.Tot ingineria, de data asta financiară, realizează finanţarea ca motivaţie pentru realizările umane.În societatea umană ‘funcţiunile vitale’ se regăsesc odată în institute (de învăţământ, de cercetare, medicale etc.) şi mai apoi în instituţii (de stat, bancare, ministere etc). Activităţile tehnologice sunt grupate în industrii iar suma informaţiilor în internet. Inii te ajută să afli: afli noul din inspiraţie, din invenţii; afli îmbunătăţitul din inovaţii; afli direcţii din indicatoare; afli adevărul din investigaţii, din interogaţii; afli trecutul din inscripţii; afli ce să faci din instrucţiuni; afli nevăzutul prin intuiţie; afli… Afli.Da, sunt multe cuvinte speciale, de ghidaj a evoluţiei spiritului. ‘La început a fost cuvântul’, spunea Sfânta Scriptură, şi realizezi acum cât adevăr cuprinde în ea această afirmaţie.

   * 

    Din zecile de miliarde de oameni care au trecut prin lume recunoaştem că doar foarte puţini dintre ei au influenţat lumea; dintre miile de pictori, de sculptori, de compozitori, de poeţi şi scriitori, recunoaştem că doar foarte puţini dintre ei au influenţat lumea; dintre nenumăratele scrieri care au fost scrise de-a lungul evoluţiei noastre recunoaştem foarte puţine ca fiind cele care ne-au influenţat drumul; dintre nenumăratele compoziţii muzicale ţi-au plăcut numai unele dintre ele, chiar dacă făceau sau nu parte din muzica generaţiei tale; dintre nenumăratele idei şi teorii ştiinţifice, care au trecut prin minţile zecilor de miliarde de oameni, doar unele dintre ele au alcătuit lumea aşa cum o cunoaştem astăzi. De ce? Pentru că doar acei oameni care au fost inspiraţi, doar acei artişti care au fost inspiraţi, doar acele scrieri care au fost inspirate, doar acele melodii care au fost inspirate şi doar acele idei şi teorii care au fost, de asemenea, inspirate, au fost şi singurele adevărate. Cele care trebuiau să ne conducă pe drumul pe care, de altfel, am şi mers.Iar când cei inspiraţi şi călăuziţi de legile raţionale vor alcătui cea mai evoluată formă de organizare a materiei din univers, devenind societatea-umană responsabilă, îl vor forma, de fapt, pe Dumnezeu.

             Ce poate fi atunci inspiraţia – indiferent de forma în care apare, altceva decât cuvântul Domnului?… 

   Da, toate ar fi bune şi frumoase, însă în această ecuaţie a vieţii există şi… răul. 

   De unde vine acest rău? Ce este răul, în definitiv?  

    Ai văzut ce se întâmplă cu orice lucru făcut de om sau de natură, lăsat ’singur’? Uite, spre exemplu, casa în care locuieşti: primele încep să se ardă becurile, apoi se strică întrerupătoarele, robineţii de apă, şi tot aşa. Lista ‘problemelor’ creşte aproape în fiecare zi. Ce faci? Te apuci să le repari, să le înlocuieşti. Dacă nu ai face acest lucru casa se va degrada. Ai să vezi că, dacă nu ai interveni, în timp vor apărea fisuri pe tavanele şi pereţii înnegriţi de fum, se va sparge acoperişul, apa făcându-şi loc înăuntru, apoi vor putrezi lemnele şi acoperişul se va dărâma, şi tot aşa, până va ajunge o ruină. De genul celor pe care le vedem prin excursii, pline de vegetaţie crescută în mijlocul a ceea ce odinioară erau camere…    

     Fără o energie consumată pentru conservarea lucrului creat, acesta tinde să se desfacă în particule cât mai mici. Tot ceea ce natura sau omul a creat, investind astfel o energie ‘constructivă’, tinde să fie sfărâmat, desfăcut, de o energie ‘distructivă’. Ca un elastic întins de tine ce tinde să revină singur la lungimea sa originară.

   Precum frunzele desprinse de plantă, ori ca animalele ‘desprinse’ de viaţă, cu toate tind a se descompune spre elementele atomice de bază.

   Felia de salam pe care abia ai tăiat-o este bună de mâncat. Dacă însă o laşi în mediul natural, a doua zi o vei găsi schimbată, alterată. Pentru a împiedica acest lucru va trebui să o înveleşti în hârtie, pentru o perioadă scurtă, să o pui în frigider pentru a doua zi, ori să o bagi în congelator sau într-o conservă, pentru o perioadă mai îndelungată.

   Cu alte cuvinte, pentru a împiedica procesul ‘rău’ ce o atacă va trebui să i te opui prin diverse acţiuni, în care să investeşti, în primul rând, energie. Şi, bineînţeles, voinţă. Iar când nu consideri necesară salvarea lucrului creat, atunci procesul de destrămare se ocupă negreşit de el, ducându-şi sarcina până la capăt.

   Energia care crează, care construieşte structuri raţionale în haos, este Raţiunea Creatoare, fie că o face de pe poziţia legilor universale care crează structuri atomice, moleculare, sau galaxii, fie de pe cea a genelor care crează celule vii, fie de pe cea a instinctelor care crează comportamente, fie de pe cea a inteligenţei, care crează şi modifică… orice. Chiar şi legile care au alcătuit-o.

   Aşa cum în natură există inerţia ce se opune mişcării, forţa centrifugă ce se opune forţei gravitaţionale ţinând corpurile cereşti pe traiectorii, cum există reacţiune la acţiune, ordine în dezordine etc., tot astfel, nu dintr-o rea voinţă ci mai degrabă dintr-un,

să-i spunem, spirit universal al echilibrului,

    care tinde să aducă totul în starea iniţială, există şi forţe omniprezente ce se opun formelor evoluţiei Raţiunii Creatoare.

   Această inerţie, această energie, această forţă este ceea ce înţelegem noi prin conceptul de ‘rău’.

        Sigur, noi, oamenii, l-am perceput ca fiind intenţionat: “dracul te-a pus”. Şi, bineînţeles, l-am personificat, în persoana… Diavolului! Bau-Baul adulţilor!

   Dar lucrurile ne arată că, spre exemplu, asteroidul care a distrus aproape în întregime viaţa pe planeta locuită de dinozauri nu a fost trimis de cineva, fie el şi supranatural, ci a venit pentru că traiectoriile celor două corpuri cereşti s-au intersectat. Nu poţi azvârli vina pe intenţia şi premeditarea nimănui. Pur şi simplu forţa, energia care tinde să strice ceea ce este construit, intră în acţiune. Pentru a reveni la starea de ‘dinainte’, de echilibru zero, al haosului absolut!

    Hai să găsim acum, împreună, modurile în care acţionează această energie inerţială asupra formelor alcătuite de Raţiunea Creatoare. Cu alte cuvinte, care sunt acţiunile de anihilare – restabilire a haosului cu care se luptă Raţiunea Creatoare, în funcţie de nivelurile ei de evoluţie, aşa cum le-am identificat împreună? 

   Din pachetul de legi universale, mecanismul care tinde să ne readucă spre echilibrul iniţial, echilibrul zero, este potenţiala distrugere cauzată de terminarea combustibilului nuclear din soare, de asteroizi, comete etc.- împotriva cărora luptă pentru propria supravieţuire inteligenţa omenirii. Poţi bănui pe cineva de intenţii criminale? Poţi învinovăţi pe cineva? Sunt ’simple’ legi naturale…

   Apoi, din lumea genelor, a celulelor, mecanismul răului îmbracă forma atacului viruşilor ce încearcă să schimbe exact porţiuni din informaţiile ADN-ului având consecinţa distrugerii celulelor şi a întregului organism – împotriva cărora, de asemenea, luptă pentru propria supravieţuire tot  inteligenţa omenirii. Celulele virale dispar automat în lipsa altor celule în care să se înmulţească, ele nefiind programate să genereze structuri complexe ale vieţii, ci există doar pentru a distruge. Adică nu-i poţi compara cu vulpile care mănâncă iepuri pentru a se hrăni… Poţi să te superi pe viruşi? Sau, oare, să te întrebi cine i-a creat pe viruşi? Împotriva lor şi a celorlalte boli care ne atacă trupul, acţionează celulele de apărare ale organismului, având acest comportament dictat de un ‘instinct’, să-i spunem primar. Şi care acţionează, cum spuneam, precum furnicile luptătoare dintr-un muşuroi de furnici. De asemenea, împotriva lor, luptă şi ştiinţa medicală şi tehnologia…

   Din lumea instinctelor acelaşi mecanism ce tinde să readucă haosul se manifestă prin războaiele care distrug direct celulele trupului omenirii (oamenii), împotriva cărora, de asemenea, luptă pentru propria supravieţuire inteligenţa şi raţiunea ce trăieşte în noi. Şi dacă te gândeşti doar la al doilea război mondial ai să vezi cum pornirile instinctive de fiare, de vânători, de prădători, au omorât milioane de oameni, alături de creaţiile lor, de la cărţi la construcţii, de la visurile fiecărei familii la structura organizatorică a societătii.

   Regimurile totalitare sunt, de asemenea, o formă de acţiune a echilibrului ‘zero’, îndreptată de data aceasta împotriva modului de organizare al societăţii libere, atacând informaţiile inteligenţei. Pentru că, după cum ştii, dincolo de zidurile terorii, sunt eliminaţi intelectualii, apoi restul indivizilor sunt izolaţi de informaţiile lumii libere, sunt lipsiţi de dreptul la libera asociere (organizare, unire) de orice fel, sunt înfometaţi şi înfriguraţi, sunt privaţi de cuceririle medicale, toate acestea conducând în final spre reactivarea comportamentului precumpănitor al vieţii instinctive, în totală contradicţie cu intenţiile evoluţiei raţionale, de a subordona instinctele inteligenţei şi conştiinţei. Fără informaţii, fără raţiune, fără experienţă, indivizii sunt supuşi unui proces de involuţie. Adică ‘crescuţi’ pentru a ajunge, iarăşi, simple şi înfricoşate animale bipede…

   Mai departe, lumea informaţiilor vii(-rtuale) ale calculatoarelor şi internetului sunt şi ele, de asemenea, atacate de către viruşii informatici, care, asemenea celor ce atacă celulele, nu au alt scop existenţial decât distrugerea. Aceştia sunt creaţi nu atât de indivizi cât de gândurile rele ale acestora. Aceste gânduri nu doresc doar competiţia de a învinge sistemele de apărare ale computerelor, ci direct distrugerea informaţiilor. Şi nimeni nu câştigă din această luptă vreo pradă de război, aici doar se pierde…

   Imaginaţia, considerată ştiinţifico-fantastică, nu numai că a luat-o dintotdeauna înaintea realităţii, dar a şi constituit un reper spre care aceeaşi realitate s-a îndreptat. Din acest punct de vedere, ce putem spune – raţional – despre ‘monştrii extratereştrii’ care ne atacă orânduirea, bineînţeles (deocamdată) doar în filmele de specialitate? Pentru că, aşa cum ai văzut mai devreme, din spaţiul extraterestru nu mă aştept să fim atacaţi, ci, din contră, ajutaţi. De unde vor veni atunci, dar, mai cu seamă, vor veni vreodată? Aşa cum tot ceea ce a imaginat inspiraţia omului a devenit realitate într-o bună zi, tot aşa cred că nici de data asta nu se va face excepţie. Iar poarta pe care vor intra aceşti monştri nu va fi una spaţială, ci mă gândesc că va fi cea deschisă de ingineria genetică.

   Va fi reacţia de echilibru ‘zero’ izvorâtă din noua ‘dimensiune’ a evoluţiei genetice.

   Dar raţiunea va învinge, cu siguranţă, şi de data asta, şi cred asta deoarece văd cum, pe zi ce trece, este tot mai puternică! Vor fi atât lupta cât şi victoria, nu a omului, ci a Raţiunii Creatoare… 

   Dacă te gândeşti la pericolul real prin care omenirea a trecut în perioada războiului rece, care ar fi putut să devină  ‘nuclear’ de fierbinte, ai să vezi cum, până la urmă, raţiunea (din noi) a învins.Iar în drumul evoluţiei noastre, despre hopul războaielor, peste care nu aveam cum să ’sărim’, Raţiunea Creatoare ne-a avertizat, prin chiar cuvintele lui Iisus!

   Şi pentru că vorbim despre lupta dintre creaţie şi pustiire, dintre bine şi rău, hai să vedem cum ar putea fi explicată ideea textelor sacre, “poporul evreu este poporul ales”, privită prin prisma teoriei cărţii. Dacă datorăm cuiva trecerea de la politeism la monoteism, atunci acela este evreul Avraam.  Apoi, evreul Moise ne-a adus cele 10 porunci după care ne ghidăm şi astăzi pe drumul nostru prin teritoriile binelui şi răului. În al doilea rând, evreul Iisus ne-a arătat drumul binelui. Ideile Bibliei şi Noului Testament au format Constituţia moralităţii încă din vremurile în care legile nu făceau încă ordine. Tot evreu era şi Einstein, cel care a urgentat construirea bombei atomice ce a pus capăt celui mai mare război mondial:

   “Am făcut o mare greşeală în viaţa mea – atunci când am semnat scrisoarea către preşedintele Roosevelt – recomandând fabricarea bombelor atomice; dar exista o oarecare justificare, pericolul s-o facă nemţii!” Soarta unei întregi civilizaţii, nu ‘la mâna’ ci ‘la mintea’ responsabilă a unui singur om: “Dacă aş fi ştiut că nemţii nu vor reuşi să construiască bomba atomică, n-aş fi mişcat niciodată vreun deget.”Ce spirite uriaşe ne-a trimis cu adevărat, prin acest neam, Dumnezeu!

   Astăzi este unanim recunoscut că poporul evreu deţine cârma instrumentului care ne ghidează interesele. Am numit finanţele mondiale, instrumentul financiar… Acest fapt este probabil cel ce generează antipatia mondială pe care aceştia trebuie să o îndure!

    Acţiunea echilibrului ‘zero’…

   Nu este suficient oare, pentru a înţelege în ce sens şi de ce poporul evreu este denumit, în Sfânta Scriptură: cel ales? 

          Şi pentru că vorbeam despre răul care se opune evoluţiei drumului Raţiunii Creatoare şi totodată despre poporul evreu ales, ce zici, avertizarea lui Iisus nu face oare referire la perioada celui de-al Doilea Război Mondial, la Hitler şi la gândurile sale criminale instalate la putere? (“Iar când veţi vedea urâciunea pustiirii, stând unde nu se cuvine – cine citeşte să înţeleagă – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă….” Marcu, 13,14)

   Să ne amintim de răul fără de margini, dimensionat pe măsura misiunii acestui popor ales, suferit şi denumit, simplu, Holocaust… (“Căci în zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost până acum, de la începutul făpturii, pe care a zidit-o Dumnezeu, şi nici nu va mai fi.”  Marcu, 13. 19.)

   Iar dacă acelaşi Hitler ar fi avut acces primul la bomba atomică, probabil că nu ar mai fi existat nici un om în viaţă astăzi!Dar, din fericire, a existat (un spirit divin…) scrisoarea lui Einstein care a accelerat fabricarea celor două bombe – alături, bineînţeles, de inteligenţa care a realizat-o – scurtând zilele războiului!. (” Şi dacă nu ar fi scurtat Domnul zilile acelea, n-ar fi scăpat nici un trup…” Marcu, 13. 20.)

   Da, privite din perspectiva corectă multe adevăruri găsim în Sfânta Scriptură…Vorbeam mai devreme de faptul că pornirile instinctive sunt armele din mâna răului: a omorî pe cineva pentru mâncare (instinctul de conservare), pentru viol (instinctul de reproducere), a porni războiul pentru teritorii şi avuţie prin jaf (stăpânirea proprietăţii, a teritoriului şi resurselor)  etc. De fapt, toate sentimentele sunt de sorginte animalică: dacă dragostea vine din instinctul matern, iar teama vine din frica animalică, ura poate să vină, pe undeva, tot din pornirile instinctelor de conservare.

    Toate aceste sentimente, transformate prin evoluţie, integrate în comportamentul nostru conştient şi inteligent, reprezintă modul actual de trai al omenirii.Să conştientizăm un lucru foarte important: lumea animală este extrem de dură. Mai totul se rezumă, dincolo de reproducere, la a mânca pe cineva sau a fi mâncat de cineva. Cum ar fi pentru tine ca fiecare masă să fie o ‘ruletă rusească’? Cam ce fel de om ai deveni? Sau, de câte ori vrei să bei apă şi te apleci, să-ţi sară în ceafă un prădător înfometat? Sau cum te-ai simţi când copilul tău ar putea fi micul dejun, prânzul, cina sau gustarea de la orice oră a altcuiva ?

   Animalele prădătoare, neavând conştiinţă de sine, nu au făcut şi nu vor face niciodată distincţie între bine şi rău. Excepţie făcând, poate, decât delfinii, alte fiinţe receptoare de inteligenţă, spre care ne simţim atraşi datorită gradului de rudenie (inteligenţa…) precum şi datorită lipsei răutăţii din mintea lor!  

    Primind inteligenţă, aceste animale, din instinct de conservare, mai întâi, şi, mai apoi din acţiuni premeditate precum răzbunarea sau eliminarea pericolelor pentru un viitor mai sigur, vor deveni Rele! Demonice! În mod intenţionat şi, putem adăuga, uneori făcând-o chiar cu plăcere… Iar omul, animal devenit inteligent a trecut şi mai trece încă prin aceste etape. 

    Aceste  sentimente, ghidate de instincte, au evoluat şi ele în paralel cu evoluţia generală a noii fiinţe umane. Cu acest spirit al Răului, având reminiscenţe de sorginte animalică, a avut şi mai are de a face şi azi informaţia inteligentă din mintea omului.

   Odată apărut, Răul a evoluat şi s-a înmulţit, s-a rafinat (precum strugurii devin vin şi mai apoi alcool) şi întărit… Aşa au apărut… gândurile rele, instrumentele din mâna forţei de ‘echilibru zero’.

   Pe John Keneddy l-au eliminat nişte interese potrivnice, desigur, dar pe John Lennon cine? Un descreierat?

   Da, un descreierat în lumea noastră, însă, de fapt, un executant al unui gând rău. Poate exista o explicaţie raţională aici? Pentru că încă din introducere afirmam că nimic din ceea ce se află în întreg universul, de la galaxii la quarci – incluzând între aceste limite şi comportamantul omului – nu se petrece la întâmplare. Totul trebuie să aibe o explicaţie raţională! Dar care ar putea fi aceasta?

   Teoria noastră ar spune că aici răul ia forma unui gând-reacţiune în faţa unei acţiuni. Este posibil oare? O ‘misiune’ de a opri izvorul de muzică şi gânduri ce inspirau la rândul lor mai departe? Ca şi cum ‘vraja’ melodiei, ademenind ascultătorii, le inocula astfel seminţele unor gânduri aparte, din care urma să rezulte idei care ar fi putut da de furcă echilibrului ‘zero’? Tot aşa cum învelişul colorat, parfumat şi aromat al fructului ademeneşte animalul care duce astfel mai departe sămânţa.  Şi atunci echilibrul ’zero’ a apărut ca o reacţiune, luând forma unui gând apărut în mintea unui nebun. Unui om fără discernământ, fără conştiinţă!Dar ce spuneau aceste gânduri? Am căutat răspunsurile în ‘biblioteca vie’ a zilelor noastre, internetul, şi ce am găsit că spuneau? Cam ce se spune şi aici, în această carte… 

   Imagine there’s no heaven / It’s easy if you try / No hell below us / Above us only sky / Imagine all the people / Living for today… 

   Imaginează-ţi că nu există rai

Este uşor dacă încerci

Nici iad sub noi

Deasupra noastră doar cer

Imaginează-ţi toţi oamenii

Trăind pentru azi… 

Imaginează-ţi că nu sunt ţări

Nu este greu s-o faci

Nimic pentru care să ucizi sau să mori

Şi, la fel, nicio religie

Imaginează-ţi toţi oamenii

Trăind viaţa în pace… 

Poţi spune că sunt un visător

Dar nu sunt singurul

Sper că într-o bună zi ni te vei alătura

Şi că lumea va fi ca un întreg 

Imaginează-ţi lipsa proprietăţii

Mă întreb dacă poţi

Fără motive de lăcomie sau poftă

O frăţie a oamenilor

Imaginează-ţi toţi oamenii

Impărţind lumea întreagă…

Poţi spune că sunt un visător

Dar nu sunt singurul

Sper că într-o bună zi ni te vei alătura

Şi că lumea va fi ca un întreg 

   Numai aşa poţi găsi o explicaţie logică a tragicului eveniment. Prin popularitatea uriaşă de care se bucura acest cântăreţ (întâmplător… britanic?) începuse să descrie imaginea fiinţei pe care omenirea ar forma-o devenind responsabilă, muşuroiul de furnici al omenirii, trupul format din celulele organismului, următoarea etapă a evoluţiei Raţiunii Creatoare, Dumnezeul adevărat:

  “I hope someday you’ll join us,/ And the world will be as one.“, în traducere “sper că într-o zi ni te vei alătura, şi lumea va deveni ca şi unul!”.

   Aşa că forţa de echilibru zero a acţionat, apărând în forma unui gând ucigaş în mintea unui om iresponsabil… 

             NOTA:  ordinea fireasca a lecturii este:  

     1.”Să fie o tărie…”- sau analiza “Facerii” partea I

     2. Cine este Adam?- sau analiza “Facerii” partea II

     3. Cine este Eva?- sau analiza “Facerii” partea III    

     4. Metafora coastei lui Adam – sau analiza “Facerii” partea IV   

                  Totodată, să lămurim şi metafora coastei lui Adam.

      Ideea este aceea a legăturii între Adam-societatea umană care descoperă, şi Eva-transmiterea cunoaşterii mai departe. Nu poţi transmite dacă nu ai ce. Transmiterea este dependentă de informaţia acumulată prin cunoaştere. Iar cunoaşterea nu poate rezulta decât din activitatea societăţii. Din Adam…

    Iar autorul Genezei a descris şi el în cuvintele pe care le-a putut găsi mai potrivite sau nu ceea ce inspiraţia i-a revelat: o coastă, o parte din Adam, din societate, va deveni sau se va ocupa de transmiterea cunoştinţelor adunate spre generaţiile următoare. Dacă nu era ruptă din Adam, ruptă din societate, textul ar fi trebuit să spună că Dumnezeu a mai creat încă ceva, separat. Dar acest lucru ar fi fost fals, şcoala fiind cu adevărat o parte din viaţă! Iar autorul, traducând imaginea trimisă de către inspiraţie în text scris, a folosit, pentru a reda imaginea complexă simţită, puţinele şi simplele cuvinte pe care le-a găsit prin bagajul minţii sale. Aşa, precum somn greu şi coastă…

    Tot aşa cum însuşi Tolstoi se plângea deoarece cuvintele încep să i se pară insuficiente şi nepotrivite pentru a formula acele lucruri care îi par limpezi, dar care nu se supun condeiului…Ce pretenţie putem avea de la cei ce scriau Biblia într-o vreme în care încă se mai formau cuvintele… Şi, pentru că veni vorba, tot Tolstoi definea, atât de precis, viaţa:    “Viaţa este evoluţie spirituală neîntreruptă.”  Aşa că, personajul biblic Eva nu ar mai trebui nicicum identificată ca fiind prima femeie creată de Dumnezeu, ci ceea ce este de fapt. Şi ceea ce spune mai departe şi textul studiat: „Şi a pus Adam femeii sale numele de Eva, adică viaţă (’evoluţie spirituală neîntreruptă’ - n.n.), pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii”. Desigur, „vii” în sensul în care am arătat că şi Platon încă este viu… în minţile noastre![1]Despre această lume a celor vii, singura care trăieşte peste generaţiile de oameni ce au durata de viaţă limitată în timp, vom vorbi în partea a patra a cărţii.             

      Şi, pentru cazul în care te-am pierdut printre ideile de mai sus, pe scurt, lucrurile ar sta cam aşa…              Avem prin urmare două poveşti: una izvorâtă din realitatea trăită şi cealaltă din paginile trimise strămoşilor noştri de către inspiraţie, existente în Sfânta Scriptură. Să începem cu realitatea…

       Evoluţia noastră, tot pe scurt, ar fi următoarea: mai întâi au apărut umanoizii, având încă minţi de animale şi fiind ghidaţi de instincte. Apoi aceştia, printr-un proces evolutiv rapid (despre care vom vorbi în ultima parte a cărţii), au început să devină inteligenţi, trezindu-se la conştiinţă. Până să se întâmple acest lucru trăiau din vânat şi din culesul roadelor pământului, ca oricare alte animale. De remarcat că, după ce au devenit inteligenţi, au început să se ocupe de cultivarea pământului şi de creşterea animalelor.

            Intr-o bună zi au descoperit că puteau să-şi comunice gândurile şi intenţiile şi altfel decât prin a arăta cu degetul şi mimând prin gesturi acţiunea dorită. Pentru asta trebuiau să asocieze sunete diferite pentru obiecte şi acţiuni diverse. Astfel au apărut cuvintele, iar odată cu ele vorbirea.

    Acum, şeful tribului putea cere anumitor vânători să mergă să vâneze, cu suliţa, un anume animal, spre exemplu un cerb. Putea spune cine, ce şi cum să facă.

   Lucrurile au mers bine până într-o zi când au înţeles că ei, cei care stăpâneau cuvintele, puteau să moară în luptă, la vânătoare sau de bătrâneţe, pierzându-se odată cu ei şi lucrurile aflate, şi astfel copiii lor, în loc să beneficieze de cunoaştere, urmau să bâjbâie mult şi bine cum au făcut-o şi ei în tinereţe, luând totul de la început. Şi atunci au hotârât să ‘predea’ cunoştinţele învăţate şi experienţa acumulată urmaşilor. Cum se fabrică arcul  şi suliţa, cum se face focul, experienţa vânătorii ş.a.m.d. Începuturile ideii de ‘învăţământ’.

    Limbajul oferea suportul transmisibil al informaţiei şi, odată cu ea, întreaga experienţă acumulată.Şi acum povestea descrisă în “Geneză”…Dumnezeu a făcut bărbatul şi femeia în ziua a şasea, după care s-a odihnit o zi întreagă, duminică. Plimbându-se după aceea, a văzut că nu era nimeni să lucrez ogorul, aşa că l-a făcut pe Adam.Adam era singur, după cum a constatat Dumnezeu, aşa că l-a pus să denumească vietăţile, iar Adam le-a denumit, dându-le cuvinte. Acum Adam putea comunica (vorbind singur? Nu, desigur, ci cu indivizii aceleiaşi generaţii), scăpând momentan de singurătate.

     Dar Dumnezeu a văzut – concluzionând că Adam era în continuare tot singur – că nu putea comunica şi între generaţii, în timp. Aşa că a făcut-o pe Eva, viaţa, cunoaşterea, mecanismul transmiterii informaţiilor, cu care Adam s-a însoţit pentru tot restul vieţii sale.

   Cei doi au avut doi fii, pe Cain şi Abel. Unul se ocupa cu lucratul pământului iar celălalt cu creşterea animalelor. Societatea umană (Adam), datorită cunoaşterii transmise prin învăţare (Eva), a evoluat, fiind capabilă să lucreze pământul (Cain) şi să crească animale (Abel).

   Vezi cumva vreo diferenţă între cele două realităţi?Eu nu văd. Cum, de asemenea, nu văd cum este posibil ca astăzi cercetători ai textelor sacre să caute urmaşii… pământeni ai lui Cain şi ai lui Abel!

         Neînţelegând metaforele din Biblie, neînţelegând că Adam nu este primul bărbat, ci primul om, neînţelegând că Eva este transmiterea cunoştinţelor prin învăţare şi nu prima femeie, dar mai ales încăpăţânarea de a ţine închişi ochii minţii, tocmai ei sunt cei care o discreditează! Înţelegând, realizând şi recunoscând toate acestea, însă, s-ar demonstra că, într-adevăr, textele conţin profeţii adevărate, confirmate de realitatea trăită; că, într-adevăr, cineva trebuie să fi stat în spatele inspiraţiilor celor care au scris textele; că există un Dumnezeu adevărat; că religia şi Biserica au jucat cu succes rolul încredinţat de acesta; că astfel nu mai există nici un motiv (raţional) al necredinţei!

   Dar oare vor putea ei, credincioşii, accepta vreodată dovada că Dumnezeu chiar există?…  *     Privind astfel adevăratele gânduri ce formează Biblia ai să-ţi poţi explica multe alte adevăruri din ea. Am să trec rapid acum prin două dintre ele, pentru a putea încheia acest capitol.   Cunoaşterea a fost dintotdeauna o sabie cu două tăişuri, unul cu care poţi tăia şi celălalt în care te poţi tăia. Şi zeiţa Atena avea două portofolii, cel al războiului şi cel al înţelepciunii, şi aceasta nu pentru că erau mai multe posturi de zei decât aplicanţi! Ci, mai curând, pentru că arma trebuie folosită cu discernământ, pentru a nu se întoarce împotriva ta.

   Aminteşte-ţi că în mijlocul grădinii pe care Adam şi Eva trebuiau să o lucreze se afla pomul cunoştinţei binelui şi răului. Iar atunci când Adam, societatea umană, a muşcat din mărul cunoaşterii, din fructul care te taie, Dumnezeu l-a întrebat cine l-a pus să o facă. Iar Adam a răspuns : „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”.

   Iar tu ai să înţelegi cum că cunoaşterea, învăţarea, cercetarea a fost aceea. Numai ea îl conduce pe om la descoperiri deopotrivă periculoase şi benefice.

   Iar când Dumnezeu a întrebat-o pe Eva : „Pentru ce ai făcut aceasta?”, Eva a răspuns: ”Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat.”Dar cine să fie Şarpele? Oare nu are legătură cu ceea ce spuneam mai devreme în carte, despre instinctele animalice rafinate în rău? Că şarpele, animalul, este ghidat doar de instinct? Să fie deci pornirile animalice din om, cele responsabile pentru deturnarea binelui raţiunii în răul instinctual?

  Şi probabil că, dacă ai să te uiţi în istorie, efectele distrugătoare ale cunoaşterii, folosite în special în războaiele omenirii, au fost determinate din dorinţele animalice de prădător de care omul, deşi avertizat de Iisus, nu s-a lepădat nici până astăzi. 

*        Aşa că, după cum vezi, informaţiile sacre din Biblie nu sunt deloc paralele cu realitatea. Sensurile corecte au fost dintotdeauna aici, la locul lor, doar că noi nu am reuşit să le vedem însă.     Biblia, cartea a căror cuvinte ne-a format practic, riscă să fie lăsată în întunericul neînţelegerii şi mai apoi aruncată la coşul uitării! Şi nu numai că nu este drept, dar nici înţelept, pentru că adevărurile din ea, înţelese sau traduse în valorile cunoaşterii de astăzi, şi, în plus, eliberate de interpretările şi adăugirile personale ale celor care au tot scris-o şi   transcris-o de-a lungul vremii, ar putea-o repune acolo unde trebuie să stea, pe bolta minţii noastre, ca o stea călăuzitoare!

   Iar noi să ne folosim de mesajele ei ce privesc viitorul nostru.

    “Citesc adesea din Biblie, însă textul ei originar mi-a rămas inaccesibil”…

   “Dacă învăţăturile originare ale profeţilor şi ale creştinismului sunt epurate de toate adăugirile ulterioare, în special de cele ale preoţilor, rămâne o doctrină în stare să vindece toate bolile sociale ale omenirii”, gândea acum o sută de ani Einstein.

   “Vă întrebaţi cum să înţelegeţi un cuvânt sau altul din Evanghelii, Apocalipsă sau Biblie, găsind în aceste cuvinte ceva fie contradictoriu, fie neclar, fie absurd. La această nelămurire răspund: trebuie să citiţi Evanghelia şi toate cărţile cunoscute drept Sfânta Scriptură şi să analizaţi conţinutul lor la fel cum analizăm conţinutul tuturor cărţilor pe care le citim, şi de aceea, dacă întâlniţi ceva absurd, nu căutaţi explicaţii, ci treceţi mai departe, dând importanţă şi semnificaţie doar acelor lucruri care corespund bunului-simţ şi mai ales cugetului vostru. Numai dacă aveţi această atitudine faţă de aşa-numita Sfântă Scriptură citirea ei şi mai ales a Evangheliei poate fi de folos”, spunea şi Lev Tolstoi…

               Dacă vrei cu adevărat să le poţi vedea, ideile strălucesc pe bolta textelor! 

    *

                 Pentru că Biblia, dincolo de faptul că este cartea cel mai puţin citită – deşi probabil că, în acelaşi timp, este şi cea mai tipărită carte de pe mapamond -, reprezintă pentru unii ceva depăşit de timpuri ori de nepătruns logic, iar pentru alţii un cult al textului, cum inspirat spunea, la un moment dat, cineva.După cum ai văzut, am căutat în textul Bibliei nu înţelesuri ascunse, nici coduri secrete, ci doar mesajele raţionale directe şi raţiunea din înţelesurile metaforelor. Şi asta pentru simplul fapt că Biblia nu este scrisă de Dumnezeu în persoană, fără greşeală, ci de oameni. Inspiraţi, este adevărat, însă aceiaşi oameni care, deşi aparţinând credinţei în Dumnezeu, au dovedit că pot înţelege şi greşit aceste mesaje şi întregul sens al  credinţei. Şi când spun aceasta mă gândesc, desigur, la feţele bisericeşti care au plătit arginţii trădării şi l-au crucificat pe Iisus, care l-au ars pe Giordano Bruno, care au ’stins’ spiritul lui Galilei, sau care s-au opus ştiinţei pe întreg parcursul evoluţiei sale, deşi toate dintre acestea ori aceştia s-au dovedit a fi în final de partea adevărului. Totodată, trebuie răspuns şi acelora care se întreabă, pe bună dreptate, cum să se fi înecat în timpul Potopului, alături de toată suflarea creată de Dumnezeu, şi… peştii şi… vieţuitoarele mărilor şi oceanelor? De la nivelul ridicat al apei, cauzat, nu-i aşa,  de ploi… 

                  NOTA:  ordinea fireasca a lecturii este:  

              1.”Să fie o tărie…”- sau analiza “Facerii” partea I            

              2. Cine este Adam?- sau analiza “Facerii” partea II            

              3. Cine este Eva?- sau analiza “Facerii” partea III                

              4. Metafora coastei lui Adam – sau analiza “Facerii” partea IV   

                             Cine este Eva?

                       Bun, am aflat cine este Adam, dar cine poate fi atunci Eva? Pentru că nu ar mai avea sens să  credem că este prima femeie, câtă vreme Adam nu este primul bărbat, nu?  Vom afla imediat…       Zice mai departe textul Genezei: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul (şi nu bărbatul, atenţie şi la cuvinte! -n.n.) singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.”Ajutor potrivit? Eva? Te gândeşti cumva că ăsta este momentul în care intră în scenă Eva?Nicidecum!Şi chiar dacă o să te contrariezi la început, ajutorul cuvenit, cel corect şi adevărat, nu este femeia, ci altceva, aşa după cum, tot corect, stă scris şi în Geneză.          Dar, înainte de a-ţi arăta ce stă scris, hai să ne gândim la ceva: dacă ai sta pe o insulă alături de nişte vorbitori de limbă japoneză, să spunem, nu-i aşa că te-ai simţi singur prin comparaţie cu situaţia în care ai sta pe o altă insulă înconjurat de vorbitori ai aceleiaşi limbi cu cea pe care o vorbeşti tu? Şi, ca să fiu mai precis, nu neapărat tu, ca fiinţă, ci spiritul tău. Mintea ta. Este că ar fi singură? Cel puţin ar vorbi singură, asta este clar.Prin urmare lipsa comunicării conduce înspre sentimentul de singurătate, este adevărat?Sau ce faci atunci când – singur fiind – ai de aşteptat o jumătate de oră, bunăoară, la cabinetul doctorului? Răsfoieşti cumva o revistă? Dar atunci când pleci departe de casă, într-un loc în care ştii că ai să stai singur mai multă vreme, ce-ţi iei cu tine? Nu cumva o carte? Şi nu faci aceste lucruri pentru a-ţi petrece timpul în momentele de singurătate? Să nu te simţi  singur…

     Comunicarea, prin urmare, face până la urmă diferenţa dintre singurătate şi nesingurătate. Iar pentru a comunica ai nevoie de cuvinte. Cuvintele nefiind altceva decât denumiri ale lucrurilor ce te înconjoară, fie ele materiale sau nu.Să revenim acum înapoi la Adam, cel pe care l-am identificat ca fiind nu primul bărbat, ci prima manifestare a inteligenţei nou instalate în creierele primitivilor umanoizi conştienţi, şi la textul Genezei care spunea: „Nu este bine să fie omul singur.”

     Nu crezi că ajutorul potrivit pentru Adam ar fi chiar comunicarea? Nu crezi că exact asta au făcut primii oameni, atunci? Că au comunicat între ei? Primele desene rupestre, ce au stat la baza hieroglifelor şi mai departe a literelor, nu pentru comunicare au fost oare ele create?         

              Dar pentru a comunica ai nevoie de un limbaj. Iar limbajul este format din cuvinte. Primii oameni au ‘dat’, aşadar, nume la tot ceea ce îi înconjura. Noţiuni abstracte date realităţii din jurul lor.Şi, mai departe, nu crezi că şi Adam, personajul Biblic de data aceasta, ar fi trebuit să înceapă tot prin a da nume lucrurilor din jurul lor?

      Să revenim acum la textul din Geneză pentru a vedea ceea ce stă scris, de mii de ani: „Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa că toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam.”  Prin urmare, textul încearcă să ne spună că au apărut primele cuvinte!

    În gura primelor fiinţe inteligente!Ce spui de treaba asta? Nu este exact ceea ce cunoaştem că s-a întâmplat în realitate cu strămoşii noştri? Au dat cuvinte lumii înconjurătoare, au format un limbaj, au început să comunice, realizându-se astfel prima legătură între minţile lor!

    Interesant şi corect în acelaşi timp, nu găseşti?Şi pentru că noi, indivizii umani, dincolo de trupul ghidat de informaţiile genetice şi instincte, suntem sume de informaţii şi experienţe acumulate şi guvernate de o conştiinţă, am ajuns să fim ceea ce suntem, fiecare dintre noi, datorită cuvintelor; şi pentru că societatea umană este ceea ce este datorită comunicării experienţei de la o generaţie la alta, realizată de asemenea prin cuvinte, putem spune că, într-adevăr, pentru noi şi pentru societate începutul sau originea a fost dată de cuvinte: “La început a fost cuvântul”, nu aşa spune oare şi textul biblic?De aici au început toate. De aici am început şi noi, cei ce ne punem întrebări existenţiale!Dar noi ne-am propus să o găsim pe Eva, aşa că mergem mai departe.     

 * 

                    „Şi a pus Adam nume tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice”, spune Sfânta Scriptură, apărând astfel cuvintele, iar cu ajutorul lor, apărând limbajul, realizându-se în final comunicarea între indivizi. „Dar pentru Adam (încă-n.n.) nu s-a găsit ajutor pe potriva lui.”         Şi aici ne apropiem în sfârşit de momentul apariţiei Evei, care deja este clar că numai femeie nu mai putea fi! Femeia, după cum am văzut, fusese creată încă din ziua a şasea, odată cu bărbatul cu care trebuia să se înmulţească şi să stăpânească peste…Şi iată totuşi câte lucruri s-au petrecut şi câtă vreme a trecut de atunci.   

                  Stă scris în Geneză : „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.”Desigur că, mai întâi de toate, te poţi întreba de ce a i-a trebuit lui Dumnezeu o coastă de la Adam, el care a putut crea totul din nimic, doar prin simpla sa voinţă? Vei înţelege imediat şi o vei identifica cu adevărat corect pe Eva.

     Dar să revenim pentru câteva clipe înapoi în timp, la fiinţele conştiente care aveau deja un limbaj ce le permitea să comunice între ele.Vezi tu, comunicarea omului este realizată pe două planuri. O comunicare contemporană, între membri ce trăiesc într-o aceeaşi perioadă de timp, şi o comunicare de-a lungul timpului, realizată între generaţiile succesive, aşa cum se învaţă, spre exemplu, la şcoală.O comunicare între indivizi şi o comunicare între generaţii. O deplasare a cunoştinţelor înspre urmaşi.

    Pentru că Platon, spre exemplu, încă comunică cu noi, deşi de mult trupul său nu mai este în viaţă. Ideile lui încă ne influenţează viaţa de astăzi. Iar aceste idei ne sunt transmise prin şcoală, prin cărţi, prin teatre, filme ş.a.m.d.Aşa că, atunci când o întreagă generaţie de oameni ce poartă memorată în minţi cunoaşterea acumulată dispare la vremea ei, murind de bătrâneţe (’somn greu’), cunoştinţele acumulate nu se pierd, generaţia următoare preluându-le prin exact acest minunat mecanism al învăţământului, reprezentat în primul rând de şcoală. Idei purtate din vorbă în vorbă şi din scris în scris. Mecanism reprezentat de literatură, de teatre, de filme şi de către toate celelalte mijloace prin care se realizează de fapt transmiterea lor.

    Aşa că Raţiunea Creatoare a creat-o pe Eva, de fapt mecanismul multiplu şi diversificat prin care fiecare nou om intrat în viaţă va dobândi cunoaşterea celor de dinaintea lui. Eva este instituţia învăţământului şi a informării, cu care Adam, societatea umană, va face pereche pentru toată perioada sa de viaţă.

            Iar dacă te vei uita la toţi copiii care se despart cu ochii în lacrimi de părinţi în prima zi de şcoală, şcoală cu care se vor însoţi mulţi ani la rând şi cu învăţătura căreia îşi vor forma însăşi entitatea trup şi spirit ce-i reprezintă ca indivizi, ai să înţelegi următoarele cuvinte ale Genezei:„De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.”

                       Cât este de adevărat!Spune-mi, mai poţi crede acum că Eva este femeie şi Adam este bărbat? 

                  NOTA:  ordinea fireasca a lecturii este:  

    1.”Să fie o tărie…”- sau analiza “Facerii” partea I

    2. Cine este Adam?- sau analiza “Facerii” partea II

    3. Cine este Eva?- sau analiza “Facerii” partea III    

     4. Metafora coastei lui Adam – sau analiza “Facerii” partea IV  

               Cine sunt, aşadar, Adam şi Eva?  

                   Pentru început am să te rog să te gândeşti un moment la ce anume cunoşti tu despre Adam şi Eva. Ce informaţii ai memorate în mintea ta.Ale mele coincideau cu cele ale încă câtorva persoane cărora le-am pus aceeaşi întrebare: Adam şi Eva, ‘după cum este scris în Biblie’, sunt primii oameni, respectiv primul bărbat şi prima femeie. Şi, bineînţeles, creaţi de către Dumnezeu. Mai mult, Eva a fost făcută din coasta lui Adam! O neînţelegere din pricina căreia femeia, sute de ani la rând, a fost socotită ca nefiind egală cu bărbatul.    Dar să vedem ce scrie de fapt în Geneză. Şi încă cât se poate de… negru pe alb.   După cum probabil cunoşti, potrivit Bibliei lumea a fost făcută de către Dumnezeu în şase zile, după care, în ziua a şaptea, s-a odihnit.Astfel, se spune că în prima zi au fost făcute cerul, pământul şi lumina; în cea de-a doua zi „tăria”, despre care am vorbit mai devreme, cea care a scos la suprafaţă uscatul; în cea de-a treia zi regnul vegetal; în cea de-a patra zi luminătorii cerului; în cea de-a cincea zi regnul animal din apă şi aer, iar în ultima zi, cea de a şasea, Dumnezeu a făcut regnul animal de pe uscat şi, extrem de important, pe om!   Astfel, în ziua a şasea, stă scris în Sfânta Scriptură:„Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul.” „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; a făcut bărbat şi femeie (s.n.). Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce mişcă pe pământ şi peste tot pământul.”

            Te întreb: sunt, în acest moment, ‘făcuţi’ bărbatul şi femeia sau nu? Sunt…

              „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.”„Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut.” (s.n.).Mai mult chiar: „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.” (s.n.).

              Acum vin şi mai pun odată întrebarea: stă scris clar că în ziua a şasea oamenii,  bărbaţii şi femeile, erau deja făcuţi, sau nu?Desigur, iar mărturie stă însuşi textul!Şi atunci cine mai pot fi Adam şi Eva, cei care au fost creaţi mai târziu, după cum vom vedea?

              Pentru a afla, haide să vedem cum a evoluat omul în realitate, aşa după cum descoperirile arheologice ne-au arătat.La un moment dat (acum aproximativ 40.000 de ani), pe Terra exista cu adevărat tabloul descris în Geneză, inclusiv animalele umanoide care aveau să evolueze în omul inteligent, Homo Sapiens Sapiens, stămoşul omului modern de astăzi. Până în acel moment, însă, umanoizii aceştia erau, realizezi, doar nişte biete animale. Şi este imposibil să ţi-i imaginezi muncind ogorul, ori sădind şi curăţind pomii fructiferi, tot aşa cum nu ai să vezi nici azi vreun animal biped care să muncească câmpul, din proprie iniţiativă! Pentru că animalele nu muncesc în înţelesul pe care îl dăm noi muncii planificate, făcute din primăvară şi până toamna târziu, pentru a avea rezerve de hrană pe timpul iernii. Bipedele maimuţe ar muri pur şi simplu de foame dacă ar trăi în alt climat decât cel tropical – ecuatorial, în care hrana se găseşte tot timpul anului, pentru simplul fapt că nu ştiu să-şi facă provizii.

   Aşadar, deşi bărbatul şi femeia (neinteligenţi însă) existau, încă nu munceau pământul, iar în Geneză, după ziua a şaptea deja, nu se spune altceva:  „Pe câmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru că (…) nu era nimeni ca să lucreze pământul.” (s.n.).

    Acest pasaj a făcut să se creeze confuzie, crezându-se că totuşi omul (bărbat şi femeie) nu exista încă. Iar când, mai departe, se spune în Geneză că: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ a făcut pe om şi a suflat suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”, s-a înţeles de fapt că acesta este momentul creării omului. Omului în forma bărbatului şi femeii. Aceştia însă erau deja creaţi, încă o dată spun, din ziua a şasea!

   De aceea cred că textul încearcă să comunice că acesta este momentul în care bărbatul şi femeia au devenit inteligenţi, trezindu-se astfel la conştiinţă: “fiinţă vie”!   Pentru că şi în realitate, Raţiunea Creatoare luând forma inteligenţei, a intrat în mintea animalului umanoid, apărând astfel conştiinţa! Pentru  prima oară omul a devenit „fiinţă vie”, adică conştientă. Ghidată de raţiune! Inteligentă. Capabilă de muncă planificată…Şi asta s-a întâmplat, subliniez încă odată, după ziua a şasea, adică exact ca şi în realitate, la ceva vreme după apariţia umanoizilor cu chip uman dar cu minţi de animale, care nu ştiau să facă nimic mai mult decât să crească şi să se înmulţească…

    De-abia începând cu Homo Sapiens Sapiens au apărut şi activităţile specifice omenirii, agricultura („nu era nimeni ca să lucreze pământul”) şi creşterea animalelor, cum de altfel şi în Biblie stă scris: Adam (omul inteligent) a avut doi copii, pe Cain şi pe Abel, unul agricultor iar celălalt cioban…Aşadar, după cum scrie şi în Biblie, interpretată de data aceasta corect, Cain şi Abel sunt primele ramuri de activitate specifice omului inteligent, ‘copiii’ lui Adam care, la rândul său, nu este primul bărbat, ci primul om inteligent! Şi, mai corect spus, metafora primilor oameni inteligenţi.Şi, încă şi mai corect, ceea ce aveau ei să formeze, adică mugurul omenirii, al societăţii total diferite de cea a animalelor, cea în care trăim şi noi astăzi. 

*

   Mai departe, după cum cunoaştem, omul preistoric, deşteptat la conştiinţă şi înarmat cu puterea dată de inteligenţă, a putut să evolueze spiritual şi tehnologic, ajungând acum să poată zbura chiar pe alte planete.Această evoluţie a fost posibilă datorită cunoaşterii şi înţelegerii fenomenelor şi principiilor dezvăluite de ştiinţe.

              Iar ştiinţa şi cunoaşterea nu este una singură, ci este foarte diversificată: matematica, fizica, chimia, astrologia, mecanica, medicina etc. Toate aceste elemente diferite ale cunoaşterii converg într-un final spre un acelaşi punct comun: înţelegerea cât mai precisă a unei aceleiaşi lumi pe care ele o descriu şi în care trăim. Proiecţia cunoştinţelor din toate punctele diferite ale tuturor ştiinţelor urmează să realizeze în final imaginea completă a fenomenelor lumii în care trăim. Întocmai ca o hologramă a realităţii proiectată în minţile noastre.

    Toate aceste ramuri ale ştiinţei, ale aceluiaşi pom în definitiv, şi mai ales faptul că ele nu ne-au fost dezvăluite în totalitatea lor dintr-o singură dată, ci mai curând ca nişte seminţe încolţite în primele minţi şi crescute şi îngrijite mai apoi de generaţiile ce s-au succedat, mă fac să înţeleg altfel decât până acum cuvintele ce urmează în Geneză:  

              „Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ (încolţite în primele minţi- n.n.) tot soiul de pomi (ramuri ale ştiinţei- n.n.), plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat (beneficiile ştiinţei- n.n.).”

                   Şi, când mă gândesc că fiecare din aceste beneficii ale ştiinţei au avut în mod obligatoriu şi un revers al medaliei (de la arc la forţa atomică, care au ajutat la vânat sau la producerea energiei dar, în acelaşi timp, au provocat şi distrugeri, din cauza folosirii lor ca arme), realizez şi importanţa discernământului în folosirea lor: „iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi cunoştinţei binelui şi răului”, aşa cum stă scris în Geneză! (s.n.)

      Iar Raţiunea instalată în mintea omului a început să cerceteze, să cunoască şi să se folosească de beneficiile ştiinţei: ”Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” cum, de altfel, şi stă scris în Geneză.„A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”

     Iar aceasta s-ar ‘traduce’ simplu: dacă societatea umană nu va avea discernământ în folosirea periculoaselor puteri ale descoperirilor ştiinţei va pieri. Cum s-ar întâmpla, de pildă, în cazul unui război nuclear.Prin urmare, aceasta este intrepretarea pe care o văd ca fiind cea corectă a fragmentului analizat din Geneză şi totodată acesta este şi adevăratul Adam, apărut după ziua de odihnă. Identificat ca fiind omul inteligent – în stare „să muncească pământul”, este omul conştient – „fiinţă vie”.

                   Este omul căruia i-a fost insuflată nevoia cunoaşterii. Este însăşi inteligenţa ce locuieşte în trupurile noastre efemere şi care se ‚mută’, prin învăţare, din generaţie în generaţie, devenind tot mai evoluată, şi nicidecum primul om, mai exact primul bărbat, aşa cum ne-au tradus învăţaţii bisericii!

                    Este societatea umană organizată pe baza raţiunii, cea care a înlocuit societatea animalelor organizată de instincte.

                                        “Cine citeşte să înţeleagă.”

                                         “Cine are urechi să audă.”

                         “Cine are pricepere, să socotească…”

                                             … se spune în Biblie.

                                       Hai să vedem dacă printre sensurile şi ideile adăugate sau schimbate de-a lungul vremilor de către cei ce au scris Biblia putem găsi ideile şi sensurile originare. Adică creaţii ale inspiraţiei pure, nealterate de intervenţia scriitorului ei. Mesaje ale Raţiunii Creatoare.  Şi, pentru a dovedi că aceste mesaje există cu adevărat şi că sunt cât se poate de raţionale, o să analizăm în cele ce urmează câteva fragmente din Geneză. Fragmentele în cauză mi-au dovedit, că aceste mesaje raţionale există şi că din motive de superficialitate nu reuşeam să le văd.

                                     Dar să vedem despre ce este vorba.Primul mesaj din capitolul “Facerea” al Vechiului Testament pe care îl vom analiza este cel al „tăriei” ce desparte apele.

                                    Textul sună astfel:„Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor.”[1] „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape.” Nu ştiu ce îţi inspiră ţie aceste cuvinte, însă recunosc că mie, de fiecare dată când le citeam, vedeam în cuvântul „tărie” înţelesul de pământ, de uscat. Ca şi cum ar spune: să fie un pământ uscat în mijlocul apelor, ca o insulă sau peninsulă între ape.

                                   Până într-o zi când am înţeles altceva. Ceva perfect raţional, care m-a uimit peste măsură, şi care m-a învăţat şi în acelaşi timp m-a determinat să citesc restul textelor din acest nou punct de vedere. Iar rezultatele au fost dincolo de aşteptări.Mai ales că, dacă tăria ar fi uscatul, ce sens ar mai avea enunţul următor: „Să se adune apele cele de sub tărie la un loc şi să se arate uscatul”? Ar rezulta ceva de felul: să se adune apele de sub uscat la un loc şi să se arate …uscatul![2] Fără sens, deoarece apele, fiind deja sub uscat, se presupune că uscatul, fiind deasupra, era vizibil…Dar ce altceva ar putea fi ‘tăria’ pentru a avea sens logic?Ce?

                                Uită-te la un termometru din acela liniar, cu gradaţii pe verticală: linii de culoare roşie deasupra lui 0º C şi linii de culoare albastră sub 0º C. Şi acum spune-mi, nu temperatura de 0º C este cea care ’separă apele’? Starea lichidă a apei este cea de deasupra lui 0º C, iar cea solidă (gheaţă) este cea de dedesubtul lui 0º C!

[1] Acest citat şi toate care urmează în acest capitol sunt din BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R., Bucureşti, 1993. [2] Şi să nu te gândeşti la secare, pentru că enunţul spune că erau ’sub uscat’, deja!

                                      Prin urmare, tăria ar putea fi temperatura, şi, dintre gradaţiile scalei unui termometru, valoarea de 0º C ar fi exact “… o tărie prin mijlocul apelor care să despartă ape de ape.”

                               Hai acum să verificăm şi enunţul cu ‘uscatul’, care nu-şi găsea sensul logic, cum am văzut ceva mai devreme.Este de ajuns să te gândeşti la cantitatea de apă ‘depozitată pe verticală’ existentă în calotele glaciare de la poli şi să-ţi dai seama că uscatul arată aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, datorită ‘retragerii’ apelor în gheţari. Care gheţari, dacă s-ar topi, ar inunda mari porţiuni din uscat, acoperindu-l cu ape. S-a calculat că dacă s-ar topi în totalitate calotele glaciare de la Poli, nivelul apei pe glob ar creşte cu optzeci de metri!

                            Să se adune apa în gheţari, la Poli, şi astfel retrăgându-se, să se arate uscatul! Uscatul ce formează suprafaţa Terrei, este aşa cum îl vedem noi astăzi datorită faptului că cei… optzeci de metri de apă stau retraşi în Calotele Polare.   Aşadar enunţul „Şi s-au adunat apele cele de sub tărie,[1] la locurile lor şi s-a arătat uscatul”, ar fi nu doar logic, dar şi în totală concordanţă cu realitatea.Să-l lăsăm acum pe Dumnezeu să termine ceea ce începuse să facă, bucurându-ne că-l putem vedea la treabă…                             

                     „A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.”  „Şi s-au adunat apele cele de sub tărie la locurile lor şi s-a arătat uscatul.”„Uscatul l-a denumit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări.”

[1] “de sub tărie”, şi nu de deasupra tăriei; deci este clar specificat: de sub zero şi nu de peste zero!

                                    Diferenţa dintre calculatorul din faţa ta şi atomii din care acesta este făcut, reprezintă, până una alta, ingineria inteligentei umane. Acest minunat instrument de procesare a informaţiei (un fel de frate mai tânăr al omului, nu?), ‘activat’ prin conexiunile internetului, oferă gândurilor noastre posibilitatea de a  circula dintr-o minte într-alta, cu o eficienţă nemaiîntâlnită până acum în istoria omului, iar conştiinţelor noastre, să se poată aduna în forma unei entităţi imateriale, ce poate hotărâ destinul (prin vot, prin cunoaştere,  prin comunicare etc).

                                      Consider aceasta ca fiind o minune adevărată, o creaţie adevărată a creatorului nostru, făcută prin creatul său, omul.  

                                     Lumea din jurul nostru, arată aşa cum fiecare dintre noi o vedem: credincioşii o văd făcută de Dumnezeu, iar ateii o văd făcută de Evoluţia Naturală. Voi depăşi acest stadiu, şi te invit să analizăm ce s-a întâmplat de o vreme încoace… Cam de la apariţia omului. Mai exact, de la aprinderea conţiinţei în mintea lui inteligentă.                                     

                                    O pasăre este o pasăre, fie că a fost făcută de Dumnezeu în cele 6 zile ale Genezei, fie de Evoluţie în cele câteva milioane de ani. Şi această pasăre zboară. Omul, a creat aparatele de zbor spaţial, care au ajuns pe Luna, pe Marte sau au plecat ca şi mesageri ai săi, spre alte planete.                                   

                                       Un cal este un cal, fie fie că a fost făcută de Dumnezeu în cele 6 zile ale Genezei, fie de Evoluţie în cele câteva milioane de ani.Azi, Dumnezeu nu mai crează în maniera descrisă în Geneză, iar creaţia Naturii se rezumă azi, la reproducerea dintre femelă şi mascul.Omul inteligent însă, are dezvoltată o putere-ştiinţă: ingineria genetică. Cu acest instrument poate crea, dacă doreşte, cai albaştii, cu 8 picioare, sau cu aripi.                              

                                Desigur că, tot omul, este cel ce a provocat războaiele, Holocaustul, nenorocirile şi tot răul din lumea de ieri şi de astăzi. Să credem că atunci când crează este Dumnezeu, iar când distruge este Diavol?Poate fi cineva şi diavol şi dumnezeu în acelaşi timp? Nu, categoric, nu!                           

                                Şi atunci?Poate nu privim omul cum trebuie. Poate trebuie să-l privim ca pe două entităţi imateriale, ce se găsesc oricum în mintea sa: o entitate formată din gânduri bune, responsabile şi constructive, pe de o parte, iar pe de cealaltă parte, o entitate formată din gânduri rele, iresponsabile şi distructive. La mijloc, pâlpâie timidă o conştiinţă care, nu-şi cunoaşte încă puterea ei. Acela de arbitru liber al gândurilor.                              În toată istoria noastră, a văzut cineva, vreodată, vreun diavol cu coarne, copite şi coadă? Sau doar gânduri ale unor oameni demonici?

                             În toată istoria noastră, a văzut cineva, vreodată, pe Dumnezeu?Sau doar gânduri bune ale unor oameni responsabili şi inspiraţi?                             

                                          Vrem să vedem Minuni? Uite:                                

                                       - Boli ce erau incurabile până mai ieri: TBC, diabet, pneumonie, tifos, orice infecţie (de la rană la abces), malarie, lepra, ciuma, chiar şi răceala la copii… Cu toate sunt astăzi vindecabile, datorită evoluţiei medicinii. Este aceasta o minune, în acest univers topit şi îngheţat?                                  Nu! Minune este învierea lui Lazăr!                                 - Oamenii au ajuns pe Lună, iar maşinăriile lor pe Marte şi în cosmos. Călătorim cu maşina, cu metroul, cu avionul. Este aceasta o minune, în acest univers topit şi îngheţat?

                               Nu! Minune este mersul pe apă!

                               - Mintea iscoditoare a omului a trimis în spaţiu telescoape cu care vad la miliarde de ani lumină distanţă; pentru că lungimea de undă a luminii este prea mare pentru a purta informaţia vizuală a particulelor mai mici decât atomul, omul a închis ochii feţei şi i-a deschis pe cei ai minţii, văzând până şi quarcii, gluonii, mezonii etc. Este aceasta o minune, în acest univers topit şi îngheţat? 

                              Nu! Minune este redarea vederii orbului!

                              – Bibliotecile omenirii sunt pline ochi de cărţi, pline la rândul lor cu idei şi gânduri, cu experienţe şi înţelepciune. Toată creaţia omului este salvată şi pusă la dispoziţia urmaşilor săi studioşi. Este aceasta o minune, în acest univers topit şi îngheţat?

                              Nu! Minune este să faci din cinci pâini o mie!

                             – Astăzi, recoltele sunt mai bogate, ferite de boli, irigate; produsele sunt conservate şi transportate în toate colţurile lumii. Avem, rod al progresului tehnologic (evoluţia Darwiniană a minţii, nu?) haine, medicamente, locuinţe, mijloace de transport, caldură în case, televizoare, telefoane, calculatoare, internet… Este aceasta o minune, în acest univers topit şi îngheţat?

                               Nu! Minune este să vindeci un lepros!

                             – Acum două mii de ani, un om inspirat, a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu.  Semenii lui nu l-au înţeles şi nu l-au crezut. În schimb l-au schingiuit şi mai apoi răstignit! Vorbele lui, însă, exemplul lui, însă, gândurile de bine şi de adevăr, au făcut ce au făcut şi au supravieţuit în minţile celor ce i-au fost în preajmă. Şi cu generaţie ce trecea, deveneau mai multe, mai prezente, mai puternice. Şi au ajuns astăzi să fie ‘drumuri ale sufletelor’ pentru mai bine de două miliarde de oameni. Este aceasta o minune, în acest univers topit şi îngheţat?

                                Nu! Minune este reînvierea lui Iisus, ca persoană în carne şi oase!                           

                             ”Ce absurd e să crezi că vechea credinţă e bună! Cum poţi să rămâi la vechea credinţă când ai conştiinţa de acum? E ca şi cum un adult ar purta haine de copil.”                                „A trece de la o religie în care ai trăit la una nouă, la o nouă relaţie cu Dumnezeu, nu-i o glumă, e un lucru greu.”                                         (din Lev Tolstoi,  Despre Dumnezeu şi om: din jurnalul ultimilor ani (1907-1910), Editura Humanitas, Bucureşti, 2006)

                                               Iar daca vrei sa mai cunosti minuni adevarate, creatii ale unei inteligente rationale supreme, urmareste filmele:

             Când ne ducem la circ pentru a vedea animale dresate, vedem de fapt animale ce execută mici programe gândite şi impuse de către om. De fapt, la circ, vedem animalele a căror voinţă, altfel controlată de legile instinctelor ce le conduc întreaga viaţă, se supune instrucţiunilor inteligenţei omului. Şi sunt o sumedenie de astfel de animale: de la şoricei la păsări, de la pisici şi câini la cai, de la urşi la tigri, lei sau elefanţi!Să nu ne gândim oare că şi omul – ce este sută la sută un animal – este,  într-un fel anume, ‘dresat’? De cine? De instrucţiunile cui ascultă el? Desigur, ascultă de gândurile care-i domină şi conduc viaţa. Gânduri emanate de inteligenţa din mintea lui.           

              Uită-te într-o intersecţie aglomerată la oamenii ce trec grăbiţi şi îngânduraţi prin ea şi încearcă să vezi că fiecare din acţiunile lor este rezultatul voinţei unor gânduri. Fiecare dintre ei execută comenzi ale gândurilor personale ori trasate de alţii. Cu toţii trăiesc, parcă, într-o lume de gânduri interioare. De gânduri care se zbat şi se luptă între ele, în fiecare clipă, să controleze ‘cârma voinţei’ purtătorului lor.           

                Neputând ‘vedea’ gândurile, percepem lumea la suprafaţa ei, văzând doar oamenii. Dar uite, cel de la volanul autobuzului are gândurile lui care îl ghidează pe traseu, iar condusul propriu-zis este făcut ţinând cont de alte gânduri ce-l conduc atât printre ceilalţi participanţi la trafic, cât şi printre regulile de circulaţie.Cei doi oameni care vorbesc mergând pe trotuar schimbă de  fapt gânduri transformate în unde sonore ce trec de la unul la celălalt. Un al treilea primeşte şi trimite gânduri, transformate în unde electromagnetice, vorbind la telefon. Un altul le preia de pe afişe: gânduri ţintuite vizibil pe panouri ce ’strigă’ câte un mesaj trecătorului care le priveşte.Hoţul, ce ţine în mână poşeta recent smulsă, ascultă de un singur gând: să alerge din răsputeri până i se va pierde urma; în acelaşi timp, femeia, care ţipă ca din gură de şarpe, o face trimiţând gânduri-cereri de ajutor către trecători.               

                Chiar şi cel care, cuprins de remuşcări sau de deznădejde, încearcă să se arunce pe fereastră o va face împins fiind de la spate de gânduri. Iar cel care-l va împinge propriu-zis este gândul: “Hai, sări acum!”…

                  Cercetătorul care tocmai a coborât din autobuz este zorit înspre laborator de gândurile sosite în mintea lui încă dis-de-dimineaţă, nerăbdătoare să organizeze materia după voinţa şi intenţiile lor.Autobuzul vine dinspre aeroportul unde agentul de la poarta de îmbarcare potrivea gândurile memorate în mintea sa, peste figurile şi comportamentele celor ce se îmbarcau în avion, pentru a descoperi existenţa sau inexistenţa unui anumit gând, ascuns adânc în mintea lor. Căuta posibili terorişti… Căuta gânduri rele infiltrate în minţile posibililor executanţi, ascunşi printre cei înşiraţi la rând. Gândurile şoferului de autobuz închid uşile şi pornesc spre următoarea staţie, lăsând să se vadă taraba lângă care vânzătorul ambulant stă, ţintuit de gândul încasărilor ce vor urma în pauza şcolii din apropiere, spre care se îndreaptă, tot îngânduraţi, câţiva elevi care au de susţinut un examen. Prin mintea lor circulă rapid gândurile ce conţin informaţiile memorate.

              Dacă te ‘uiţi’, mai de aproape, în mintea dispecerului care stă în intersecţie dirijând circulaţia, vei avea senzaţia că vezi o ‘gară’ pentru gânduri. Vin, se combină cu altele şi pleacă mai departe.               Ceea ce vezi tu, cel care îi priveşti, este mai mult decât o intersecţie înţesată de oameni, este o intersecţie înţesată de gânduri.

Este o intersecţie a gândurilor ce ne conduc acţiunile. Este lumea noastră adevărată.

Singura care supravietuieste vietii indivizilor si a generatiilor. ‘Imparatia Cerurilor’…”

                “Cu mijloacele minţii omeneşti şi ale firii înconjurătoare, noi ştim că Dumnezeu există, dar nu ştim ce este El, în Sine, în fiinţa Lui.” (Site-ul oficial al Bisericii Ortodoxe Române – http:// www.patriarhia.ro )

                       ”Sf. Grigorie Teologul observa că puterea din noi, înnăscuta tuturor, prima lege lipita de noi, care ne duce spre Dumnezeu prin cele văzute, este raţiunea.” (http:// www.patriarhia.ro )

          I.

                   Apa ce curge din ploaie se întâlneşte cu cea ieşită, prin izvoare, din adâncurile pământului, apoi curg la vale, unindu-se, formând pârâuri, râuri, fluvii, după care se varsă în ocean. Daca oceanul ar fi Dumnezeu, atunci…               

                      Molecula (omniprezenta) de apă din ploaie şi cea care izvorăşte din pământ, este Tatăl.   

                     Fiul, pe măsură ce ‘învaţă să devină’ mai mare în ape, este pârâul, râul şi fluviul.                  

                     Duhul Sfânt este albia tururor acestor ape curgătoare, este calea pe care apele o urmează, unindu-le pe parcurs, pentru a ajunge în final, să devină oceanul.                   Care Ocean, îl formează pe Dumnezeu.            

                   II.                             

                           Tatăl (Dumnezeu este pretutindeni şi nicăieri) este raţionalitatea şi inteligenţa prezentă pretutindeni în univers, în forma Legilor Natural Universale ce guvernează atomi şi stele, în instrucţiunile ce formează şi guvernează celulele fiinţelor, şi în instrucţiunile ce stabileşte comportamentul fiinţelor, instinctul.                          

                                Fiul (Dumnezeu e în voi) este omul, luat ca individ, prima formă de viaţă creativă-raţional-inteligent–conştientă.                   

                          III.   

      Tatăl

         Observăm că ştinţele ce luminează întunericul minţilor noastre au o structură  raţională. Gândşte-te la matematică, fizică, etc. Cu ajutorul acestei ‘lumini’, am putut vedea şi observa în jurul nostru…

         Am observat astfel că întreaga materie din univers, de la quarci şi până la galaxii este organizată-guvernată de un pachet de legi universale. Aceste legi universale sunt raţionale, adică poţi prevede printr-un raţionament logic comportamentul în timp, sau reacţiunile în funcţie de acţiuni.

         Am observat că plantele sunt de asemenea forme ale materiei, organizate de informaţiile raţionale aflate în genele ce formează cromozomii, ARN-ul, ADN-ul şi mai departe celula.

         Am observat că exact aceeaşi organizare raţională găsim şi în celula animalului, şi că în plus, comportamentul acestuia ascultă de informaţii şi instrucţiuni–programe, aflate în mintea sa, şi care de asemenea sunt raţionale. Am numit instinctul.

         Constatăm că toate aceste raţiuni ca nişte intenţii, ţin cont una de alta, fiind astfel interconectate între ele. Mai mult chiar, parcă fac parte dintr-un acelaşi scenariu. Şi sunt parcă ‘construite’ dintr-un acelaşi material… imaterial.

          Hai să presupunem că suma acestor Raţiuni-prezenţe autoritare şi creatoare pretutindeni în spaţiu ar fi Tatăl. 

          Aceasta poate fi prima parte a treimii ce-l alcătuieşte pe Dumnezeu. 

          Cum de altfel este descrisă şi în Geneză, creaţia: lumina, elementele naturii, plantele şi animalele. Dintre animale, unele erau hominide, parte femeiască şi parte bărbătească, cărora li s-a încredinţat misiunea de a se înmulţi, pentru a stăpâni planeta şi întreaga ei suflare.Apoi, Dumnezeu–Tatăl s-a odihnit. Duminica. Adică a trecut ceva vreme.                 

                 Fiul           

               Textul Genezei spune mai departe că Dumnezeu-Tatăl, plimbându-se (prin timp), a văzut că nu era nimeni care să lucreze pământul. Întradevăr, înainte de epoca omului de Cro-Magnon (primii hominizi inteligenţi, cei care au desenat pe pereţii peşterilor, desene ce mai târziu s-au transformat în ideograme, apoi în hieroglife şi tot aşa în literele ce formează cuvintele prin care ne transmitem gândurile între noi, asigurând evoluţia spiritului) nimeni nu lucra pâmântul. Cu toţii trăiau din vânat şi culesul fructelor, ca orice alte animale.          

                Atunci, spune textul Genezei, Dumnezeu “a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie“. Fiinţă vie. Să fie acest suflu conştiinţa? Adică exact ceea ce face trecerea de la animal la om?Această ‘fiinţă vie’ s-a oprit pentru prima oară pentru a ‘vedea cu ochii minţii’ un peisaj mirific. Şi nu greşesc dacă spun că nu există vreun alt  animal care să se oprească şi să observe încântat un apus de soare, aşa cum face omul…        

                  Astfel, în pustietatea universului, a apărut prima formă de organizare conştientă a materiei care a şi început a-l observa cu sete. Această nouă fiinţă conştientă şi inteligentă ce îşi bazează întreaga viaţă pe o aceeaşi raţiune omniprezentă în univers, omul conştient şi inteligent, ar putea fi Fiul. Adică a doua treime a lui Dumnezeu…                                           

                  Sfântul Duh         

                 De cum a deschis ochii minţii, această nouă fiinţă a început să se întrebe: cine sunt eu? Şi a început a căuta sprijin moral, uitându-se spre cerul de unde a pornit totul. A apărut astfel credinţa într-un protector supranatural omniprezent şi omnipotent. La început în mai mulţi zei, care trebuiau să explice fenomenele de neînţeles.                   Mai apoi înţelegând, prin cunoaştere, natura fenomenelor, zeii s-au împuţinat, rămânând un singur zeu: Dumnezeu. O fiinţă-entitate supranaturală pe care nu a ştiut mai apoi unde să o aşeze în univers. Iar pe măsură ce cunoaşterea universului creştea, cu atât mai mult scădea spaţiul unde ar mai fi putut locui Dumnezeu. Acelaşi spaţiu în care, pe vremea copilăriei omenirii, lipsind cunoaşterea, încăpeau atâţia şi atâţia zei…Mai târziu, după ce a cercetat toate ungherele posibile şi imposibile ale spaţiului fără a găsi un loc unde să mai poată locui Dumnezeu, mulţi dintre ei l-au pierdut.                      Fără să poată vedea însuşi punctul din spaţiu al chiar minţii lor. Fără să-şi dea seama că stă în spatele minţilor lor.Ale noastre.În cele 10 procente active şi în cele 90 de procente ale creierului despre care am înţeles că stau nefolosite.Dar organizate şi ele, nu-i aşa?, cel mai probabil tot de… raţiune.

        Evoluând spiritual, omul a putut evolua tehnonogic. Progresul său tehnologic este un fenomen similar cu evoluţia-adaptarea la mediu Darwiniană a trupurilor animalelor.

Astăzi omul trăieşte într-o societate ce încearcă să devina responsabilă atât cu ‘celulele fiinţei ei’, indivizii ce o alcătuiesc, cât şi cu puterile uriaşe pe care inteligenţa i le-a adus. Această nouă formă de organizare a materiei, puternică, conştientă şi raţională, are menirea de a uni (după modelul furnicilor într-un muşuroi sau a celulelor într-un trup funcţional ca al nostru) indivizii (de fapt conştiinţele lor) într-o nouă entitate spirituală, cea mai puternică din univers (ce poate crea orice, în mod conştient şi responsabil, ce poate devia chiar şi traiectoria unui asteroid ‘trimis’  sau mai curând ‘adus’ de gravitaţie spre planeta Terra, şi, foarte important, ce poate duce şi pe alte planete, sămânţa sa inteligentă).

L-am numit pe Dumnezeu cel adevărat.

               Rostul omului pe pâmânt ar fi astfel, de a alcătui trupul lui Dumnezeu! De a-l aduce din imaterial în material. Şi este poate cel mai onorant rol pe care îl puteam avea, croit, pe undeva, parcă pe măsura imensului orgoliu ce încă ne mai defineşte… Rolul întrebărilor existenţiale ar fi, prin urmare, cel de a ne căuta, unii pe alţii, şi, înţelegând răspunsul, de a ne uni conştiinţele în adevăr şi responsabilitate. Iar renunţarea definitivă la gândurile rele ar reprezenta Judecata de Apoi. Ziuna când Dumnezeu va coborâ pe pămâmnt.Va coborâ din minţile noastre…              

               Calea pe care această minunată şi unică fiinţă – am numit omul – trebuie să o urmeze pentru a deveni, prin unirea conştiinţelor, entitetea supremă în univers, trebuie să fie, nimic altceva decât… Duhul Sfânt.             

                  Aşa doar, pot înţelege Sfânta Treime care îl alcătuieşte pe adevăratul Dumnezeu, cel în care pot crede fără rezerve, atât credincioşii cât şi… ateii.Aici este punctul în care cele două etern rivale, ştiinţa şi religia, care ne-au condus pe cale ajung să se întâlnească, dându-şi mâna ca două învingătoare.             

                 Dar oare a venit vremea trezirii noastre? Doar tu singur ne poţi răspunde…                        

                 Ei şi-au răspuns mai devreme:                           

                     „Sunt un bătrân de 82 de ani, educat în amăgirea în care vă aflaţi şi spre care mă îndemnaţi, şi din care m-am eliberat cu mulţi ani în urmă, prin mari suferinţe şi eforturi, căci mi-am format o viziune asupra lumii care nu coincide cu a bisericii, deşi e creştină, care îmi oferă şansa unei vieţi liniştite, pline de bucurie, şi are drept scop desăvârşirea lăuntrică şi pregătirea pentru o moarte la fel de liniştită şi plină de bucurie, pe care o văd ca pe întoarcerea la Dumnezeul iubirii din care purced.”                             

                       Lev Tolstoi,  Despre Dumnezeu şi om: din jurnalul ultimilor ani (1907-1910), Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.                           

                         „Acolo, afară, se află lumea asta uriaşă, care există independent de noi, oamenii, şi care ne aşteaptă ca o măreaţă şi veşnică ghicitoare, accesibilă măcar parţial cercetării şi reflecţiilor noastre. Contemplarea acestei lumi se anunţă ca o eliberare, iar curând mi-am dat seama că mulţi dintre cei pe care am învăţat să-i preţuiesc şi să-i admir îşi găsiseră libertatea lăuntrică şi siguranţa în preocuparea devotată pentru acest lucru”.                                                 „Scurtă e existenţa asta, ca o vizită scurtă într-o casă străină. Calea ce trebuie urmată e slab luminată de o conştiinţă pâlpâitoare, al cărei centru este eul care limitează şi separă… Dacă un grup de oameni devine noi, un întreg armonios, atunci ei au atins cea mai înaltă realizare umană.”; „Pentru civilizaţie şi chiar pentru rasa umană nu există altă salvare decât crearea unei guvernări mondiale, în cadrul căreia siguranţa naţiunilor să se întemeieze pe lege.” (entitatea muşuroiului de furnici, UE,?-n.n.) … „Un nou mod de gândire este vital dacă vrem ca omenirea să supravieţuiască şi să progreseze.”!                                     În New York, la sediul fundaţiei editurii „Simon and Schuster”, stă scris pe un pergament aşezat într-o cutie etanşă de metal şi sticlă: „Princeton, 4 mai 1936. Mesaj către posteritate.Dragă posteritate, dacă între timp nu ai devenit mai dreaptă, mai paşnică şi în general mai înţeleaptă decât suntem (sau am fost) noi acum, atunci naiba să te ia! Cu respect şi cu o speranţă sinceră, îşi exprimă opinia sa cel ce este (sau a fost) Albert Einstein.”                                

Mă găseam la două ore distanţă de terminarea corecturii finale, când, editorul cărţii îmi spune:

- Octav, ţi-ai răspuns (şi nu ai răspuns, îmi amintesc că am constatat în trecere) la o groază de întrebări. Spune-mi, ce crezi că este conştiinţa? Pentru că am văzut că nu ai abordat tema asta. Au şi animalele conştiinţă?

- Pascal, am răspuns, nici o problemă. Avem această teorie ca un instrument puternic, să vedem ce este conţiinţa. Oricum, eu cred că nu este atributul omului ci al inteligenţei din mintea sa.

Am început să caut şi, brusc, m-am simţit de parcă fiecare pas ce-l puneam în pământ se scufunda. Gândul meu, avansând, nu avea parcă pe ce să calce: experienţa memorată pe această temă, nu exista…

Măi să fie, şi am încercat să construiesc o structură de idei. Dar tot nu reuşeam.

Am simţit atunci ce se întâmpla: conştiinţa mea încerca să se vadă în oglindă. Era ca şi cum, o oglindă se privea în oglindă…

Am abandonat pe moment tema. Ceva însă, în spatele cortinei minţii, de acolo de unde ne vin gândurile, a continuat să caute răspunsuri.

Iar ceea ce am găsit până la urmă, mi se pare  unul dintre cele mai interesante lucruri pe care le-am aflat în toată căutarea mea. Şi, deşi nu am ajuns până la capăt, am făcut câţiva buni paşi şi cu siguranţă aflaţi pe direcţia adevărului.

Şi deşi textul este unul nu chiar scurt, (6 pagini A4) sper ca măcar drumul să fie plăcut…

                            PARTEA I

În carte, până atunci, scrisesem despre conştiinţă:

“În primul rând, inteligenţa, în momentul apariţiei sau a ‘instalării’ sale în om, a ’trezit’ ceva în mintea lui, un sentiment ca o funcţie, denumită conştiinţă. Un eu imaterial, care nu există la animale. Mai corect spus, la celelalte animale…

Acest eu a  putut face sesizabilă diferenţa dintre stările de viu şi mort; a realizat curgerea  timpului; a cântărit binele şi răul; a dat nume la tot, iar aceste nume le-a transmis prin cuvinte, generaţiilor următoare, alături de toate observaţiile înţelese sau neînţelese; a început să facă propriile creaţii, atât materiale cât şi imateriale; a consolidat (medical) trupul ce o găzduieşte; şi, nu în ultimul rând, a făcut ca omul să se oprească în dreptul unui peisaj şi să-l contemple, lucru pe care nu l-am constatat niciodată la vreun alt animal!”

Mai departe, mi-am imaginat următoarea situaţie:

Să spunem că într-un oraş situat la marginea unei jungle, se nasc o pereche de gemeni. În timpul unui picnic, unul dintre băieţi a fost furat de către maimuţe (se cunosc cazuri…). Să dăm ceasul cu douăzeci de ani înainte, şi să vedem ce s-a întâmplat cu cei doi.

Cel crescut în oraş a devenit un adult ca toţi ceilalţi adulţi ai zilelor noastre: a terminat o facultate, lucrează, navighează pe internet, scrie pe forumuri…

Cel crescut de maimuţe (se cunosc cazuri) este un animal: nu vorbeşte, nu poate privi un peisaj pe care să-l contemple, ba mai mult, nici nu merge în două picioare, ci în “patru labe” (se cunosc cazuri).

De ce oare? Căci oameni sunt amândoi, şi mai mult, au acelaşi material genetic care îi formează.

Răspunsul este, cred, simplu.

Primul a fost crescut de societatea umană; de principiile ei; de instituţiile şcolare, de cărţi, de cuvinte, de gânduri… De inteligenţă.

Celălalt, a fost crescut de “societatea animalelor”, bazată pe instincte.

Şi acum, în acest moment al ipotezei, te întrebi pe bună dreptate, ce este omul până la urmă? Căci, pare a nu avea în el sămânţă de… om. Adică: dacă pui în pâmânt sămânţa unei plante, va ieşi de fiecare dată chiar planta mama; dacă iei un pui de pisică din prima sa clipă de viaţă şi o creşti izolat, ea tot va alerga după şoareci, va fugi de câini, va mieuna, va toarce, şi se va căţăra în pom.

De ce omul, şi doar omul dintre toate speciile pământului, nu creşte om, dacă este crescut izolat de societate?

Un prim răspuns ar fi: pentru că omul este un animal şi inteligenţa este o entitate separată de el. Ce “locuieşte” în mintea sa.

Iar noi, cei ce stăm şi ne întrebăm cine suntem, suntem de fapt gânduri guvernate de o conştiinţă, ce locuim în minţi. În creierele mari ale oamenilor- animale.

Trupurile care ne poartă, sunt materiale şi se degradează în timp, ajungând într-un final să se descompună în atomii constituenţi.

Noi gândurile, însă, fiind imateriale, supravieţuim morţii trupurilor, migrând cu ajutorul cuvintelor, dintr-un trup în altul, de fiecare dată fiind mai multe şi mai puternice.

“Viaţa este evoluţie spirituală neîntreruptă.” Spunea Lev Tolstoi…

                             PARTEA II

Oare nu aşa se întâmplă? Ia priveşte în jurul tău, oriunde ai fi. Ce vezi dincolo de decorul natural? Obiecte? Priveşte-le pe toate: iniţial, fiecare din aceste obiecte au fost gânduri. Iar mai târziu, cu ajutorul trupului omului, au devenit materiale. Fie că priveşti un cui, un tirbuşon, o sculptură, o melodie; fie că priveşti o navetă spaţială.

De parcă obiectele ar fi materie turnată în matriţa gândurilor.

 Mai spuneam în carte, la un moment dat:

“Succesiunea generaţiilor de oameni generează, de asemenea, o succesiune de cunoştinţe ca o ‘lume imaterială’, singura de fapt care a evoluat din cele mai memorabile timpuri şi până astăzi. Şi tot singura care poate merge mai departe în timp.

Iar această lume, deşi trăieşte într-un alt timp decât trăim noi – cei vii (mai corect spus trăieşte în afara timpului), supravieţuieşte omului ca individ. În această lume ‘trăiesc’, influenţând fiecare nouă generaţie, Moise, Iisus, Mahomed, Buda, Platon, Socrate, Einstein, Edison, Tolstoi, Shakespeare, Jules Verne, Leonardo, Michelangelo, Mozart, Beethoven, Presley…

Această lume paralelă îşi trăieşte, cu fiecare nouă generaţie umană, propria ei existenţă neîntreruptă în timp, ‘reîncarnându-se – reîncărcându-se’ iarăşi şi iarăşi în minţile celor vii. Deşi este greu de admis, însă, până la urmă, în faţa Eternităţii mai vie este această lume decât cea în care trăim şi… murim noi, oamenii luaţi ca indivizi, luaţi ca generaţie. Tot ceea ce ajunge în această lume paralelă cu a noastră rămâne suspendat în timp, devenind, pentru noi, muritorii de rând, practic etern.

Teoriile lui Einstein, izvorâte din mintea lui, le puteam cunoaşte, după cum am mai spus, fie asistând direct la cursurile lui – dacă am fi fost contemporani cu el, fie, la fel de bine, indirect, asistând la cursurile oricărui alt profesor… Gândurile lui Einstein au supravieţuit morţii trupului acestuia, instalându-se atât în minţile altor oameni de ştiinţă, cât şi în cărţile de specialitate…

Practic, dacă te gândeşti bine, important pentru evoluţia noastră nu a fost fiinţa lui Einstein, ci importante cu adevărat au fost chiar ideile în sine! Căci dacă omul Einstein nu ar fi existat, ori dacă existenţa sa ar fi fost curmată încă de pe când era copil, cu siguranţă că în mintea altcuiva ar fi izvorât toate ideile şi principiile pe care Einstein le-a descoperit. Pentru că aceste lucruri există ca posibilităţi raţionale în lumea paralelă şi abstractă. Ele nu au fost create de Einstein! Există tot aşa cum în cubul de marmură stau ‘camuflate’ forma sferei, a piramidei, a statuii Venus din Milo etc. Ca şi un ocean nesfârşit de posibilităţi al formelor particulare. Sau, altfel spus, inspirate.

Iar dacă Einstein nu ar fi existat la vremea lui, ceea ce pierdeam, cu adevărat irecuperabil, ar fi fost timpul…

Acelaşi timp care, în lumea paralelă, stă pe loc!

Spun asta pentru că bunicul meu, tatăl meu, eu însumi şi copilul meu, cu toţii am dat, la vremea fiecăruia, mâna cu Beethoven. Şi, deşi bunicul nu mai este, tata este bătrân, eu matur şi copilul meu tânăr, de fiecare dată el, Beethoven, cel pe care l-am cunoscut noi, era neschimbat. Era, de fiecare dată, acelaşi…

Muzica lui Elvis Presley, de asemenea, a supravieţuit morţii creierului care a recepţionat inspiraţia, putând fi ascultată de fiecare nouă generaţie, dacă aceasta doreşte.

Sau, dacă are nevoie de ea, cum spunea şi Tolstoi: „Există un grăunte de adevăr în faptul că viaţa mea, viaţa mea spirituală rămâne în oamenii care au nevoie de ea.” Şi uite cum eu, aici, în această carte, am avut într-adevăr nevoie de ea…

Desigur că dacă am să caut prin evidenţa publică din întreaga lume am să găsesc un Ion, un Jean, un John, un Ian, şi tot aşa, care au trăit în ţara şi în timpul lor. Dar, pentru că nu au lăsat nimic memorabil pentru generaţiile următoare, odată cu trecerea lor în nefiinţă (alături şi de aceia care i-au cunoscut îndeaproape), urma lor s-a şters definitiv. În lumea celor veşnic vii, în „Împărăţia Cerurilor”, ei nu există! Nu trăiesc veşnic…[1]

([1] “Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc.”    “Aceasta este moartea cea de a doua: iezerul de foc.” Ioan, 20.14-15.

Să fie acest iezer de foc uitarea, ştergerea celor care nu au lăsat nimic în memoria colectivă?)

Aeasta este lumea adevărată, mai adevărată chiar decât cea în care ne trăim noi realitatea. Şi asta chiar dacă nu ne este uşor să admitem acest lucru. Lumea formată din cei pe care noi obişnuim să-i numim morţi – de fapt moştenirea lor spirituală – este mai vie decât lumea viilor, cea contemporană, cea care îmbătrâneşte şi apoi moare…

Noi astăzi, întreaga populaţie de oameni vii, trăim pe pământ, avem amintiri legate de trecut şi ambiţii, vise şi scopuri legate de viitor. Dar te gândeşti că peste, hai să zicem, o sută de ani, vom fi cu toţii morţi şi îngropaţi, însă omenirea va continua să existe, formată fiind din copiii noştri. Iar aceştia vor purta în minţile lor lumea celor vii, alături de amintirile şi de ambiţiile noastre, alături de visele şi scopurile noastre, transmise lor.

În acest sens, şi numai în acest sens, cred eu că se poate vorbi în termeni realişti, logici, despre reîncarnare: învierea spiritelor, de fapt a gândurilor  importante pentru evoluţie, în minţile noilor generaţii.

 Iar paradisul, locul unde aceste spirite se trezesc din nou la viaţă, nu este desigur altul decât minţile fiecărei generaţii succesive de oameni ce trăiesc în realitate. De altfel chiar şi toate răsplăţile promise în rai au caracteristici cât se poate de … omeneşti. Adică se găsesc în chiar minunata lume în care trăim!

Şi nu în abstractul îngheţat al cerului…”

“Oricum, pentru că până la urmă vorbim despre credinţa în reîncarnarea de după moarte, Iisus a lăsat următoarele spuse în Noul Testament:

„Căci, când vor învia din morţi, nici nu se mai însoară nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii din ceruri.”

Când se vor reîncarna nu vor mai duce o viaţă obişnuită, pământeană (nu se mai însoară), ci sunt ca şi gândurile – raţionale – din minţile omenirii. Nu te reâncarnezi ca persoană…

Reîncarnarea există cu adevărat, doar că nu se produce pentru întreaga fiinţă formată din trup, suflet, şi spirit, ci doar pentru gândurile care poartă cu ele evoluţia spiritului. O lume a gândurilor. O împărăţie a îngerilor…

Oare nu chiar această lume a gândurilor este cea la care se referea Iisus? Această lume care, într-adevăr, supravieţuieşte morţii individului sau a indivizilor. Pentru această lume, doar, au sens vorbele lui, şi nu pentru noi, cei ce am crezut odinioară că vom mai avea o existenţă.

Fie ea şi imaterială, în formă de îngeri. Cu aripi…”

                  PARTEA III

Bun, dar eu căutam să privesc în faţă conştiinţa.

Iar într-o bună zi, din spatele cortinei minţii noastre, de acolo de unde vin gândurile, au început să vină răspunsuri.

Le reproduc mai jos, aşa cu sunt ele redate în carte:

“ De ce noi, oamenii?

Am văzut că noi, oamenii, suntem animale inteligente. Animale în toată regulă, dar care raţionează. Suntem nişte cai conduşi din şa de inteligenţă. Suntem minţi, ca şi cele de animal de altfel, însă organizate de o analiză raţională a informaţiilor. Suntem o civilizaţie de gânduri ordonate într-o măsură mai mare sau mai mică de o conştiinţă, care trăieşte în minţile trupurilor noastre.

Dar ce anume oare a făcut să devenim ceea ce suntem? Ce mutare (divină) a genelor făcută la nivelul creierelor noastre a determinat instalarea inteligenţei în minţile noastre?

De ce mintea umană a reprezentat sistemul de condiţii propice apariţiei vieţii inteligente? Ce ne face atât de speciali?

Un lucru atât de obişnuit nouă şi în acelaşi timp atât de important…

Spuneam că diferenţa genetică dintre om şi cimpanzeu este mai mică de 1,5 procente; diferenţa – dacă este vreo diferenţă – între sângele omului şi al gorilei nu poate fi depistată în laboratoare; avem obiceiuri asemenea, corpurile noastre au construcţii nu uimitor de asemenea, ci chiar identice (scheletul, muşchii, organele interne, palmele, felul în care ne reproducem şi chiar felul în care se face alăptarea fătului la sân…). Şi înţelegem că diferenţa dintre om şi animal – care este la fel de uriaşă precum diferenţa dintre realizările celor două lumi! – este doar inteligenţa.

Hai să vedem acum, exact, ce anume ne desparte făcându-ne atât de speciali. Ce anume a format condiţia propice apariţiei inteligenţei, de felul cum temperatura, aerul şi apa au reprezentat-o pentru apariţia vieţii. Ce a determinat acest salt al evoluţiei omului.

Neavând la dispoziţie experienţa oferită de convieţuirea alături de un cimpanzeu, o să ne folosim de exemplul animalelor care ne sunt apropiate. Să luăm spre exemplu o pisică.

Dacă pisicii îi vom arăta o felie de salam, aceasta se va gudura pe la picioarele noastre până când i-o vom oferi. Spunem atunci că pisica ştie cum arată salamul, şi, recunoscându-l, i s-a făcut poftă… Dar greşim fundamental.

De ce spun aceasta? Pentru că, dacă îi arătăm o fotografie cu aceeaşi felie de salam, pisica nu va reacţiona în nici un fel! Ce înseamnă asta? Că pisica nu a rechemat din memorie (neexistând o astfel de imagine memorată)  imaginea feliei de salam, ci doar mirosul acesteia!

Nu crezi? Arată-i atunci unei pisici aflată dincolo de o uşă de sticlă închisă etanş felia cu salam şi vei vedea că reacţia acesteia va fi nulă! Nulă precum indiferenţa ei în fata reclamelor tv cu mezeluri! La fel de nulă ca cea la vederea propriei imagini într-o oglindă. Iar, dacă vei vedea vreodată o pisică ce se joacă cu o altă pisică-imagine de pe ecranul televizorului, să fii convins că se joacă cu luminile mişcătoare şi nu cu pisica din film. Pentru că pisica noastră nu va vedea nicidecum imaginea celeilalte pisici, în modul în care o facem noi.

Dar să lăsăm pisica şi, pentru moment, să-l păcălim pe cel mai bun prieten al nostru, câinele. Cunoşti, desigur, ce reacţie de bucurie de nestăpânit îl cuprinde atunci când îşi vede stăpânul care a lipsit o vreme de acasă.  Şi mai şti, probabil, că acelaşi câine care are mirosul de sute de ori mai puternic decât al omului, are vederea foarte slabă. Aşa că am pus un afiş ce-l reprezintă pe stăpânul său, în mărime naturală, pe stradă, dincolo de poartă. Când a ieşit din casă, câinele nu a avut nici cea mai mică reacţie. Şi aceasta nu din cauza faptului că ar fi văzut sau nu, cu vederea sa slabă, afişul. Şi aceasta nu din cauza faptului că animalul a ‘mirosit’ păcăleala mea, văzând afişul.

Nu la fel au stat lucrurile atunci când de gard am agăţat pulovărul stăpânului său…

Poate părea incredibil, dar aceste simple observaţii ne oferă cheia misterului pe care-l căutam.

Câinele şi pisica au memorate amintiri olfactive, exact cum noi păstrăm memorate amintiri vizuale. Întreaga lume  din jurul lor este percepută printr-o imagine chimică, oferită de simţul olfactiv. Omul, în schimb, îşi formează memoria – preponderent – din imagini vizuale! Imaginează-ţi lumea reconstituită din amintiri, a câinelui, ca fiind una ‘oarbă’, plină doar de mirosuri, de o aceeaşi manieră în care lumea noastră, a oamenilor, este formată din imagini. Şi ai văzut cum câinele rătăcit nu se orientează pe drumul spre casă după copaci sau alte case, ci după mirosuri. Pot spune că animalele nu ne văd aşa cum noi le vedem pe ele. Şi mai pot spune că lumea, aşa cum ştim noi să o descriem din amintiri, doar noi o putem vedea… Pentru celelalte forme de viaţă ale Terrei arată cu totul şi cu totul diferit.

Omul, cu adevărat o fiinţă a luminii, a venerat soarele pe care l-a socotit drept prim zeu, cel de la care a pornit totul.

Totul, adică viaţa noastră, a minţilor ce locuim în trupurile acestor animale bipede…

Dacă îti aminteşti, prima manifestare a omenirii, atunci când a deschis ochii minţii pentru întâia dată, atunci când conştiinţa a privit lumea scăldată în razele soarelui pentru prima oară, când a privit cerul înstelat sau un peisaj ce-ţi taie respiraţia pentru prima dată, a fost aceea de a desena imagini pe pereţii peşterilor. Era prima manifestare, parcă, a uimirii noii lumi ce se arăta în faţa ochilor noştri…

Iar istoricii i-au denumit oamenii de Cro-Magnon.

De la imaginile pictate în peşteri, devenite ulterior memorate în minte, am evoluat ajungând la ideograme şi hieroglife, pictate ori sculptate. De la hieroglife am evoluat la cuvinte scrise cu ajutorul literelor. De la cuvinte spre propoziţii, fraze, sensuri şi gânduri. De acolo, mai departe, am tot vorbit în această carte.

Prin urmare, ‘apa, aerul şi temperatura’ inteligenţei a constituit-o apariţia (prin evoluţia – implacabil divină – genetică succesivă şi selectivă) capacităţii de memorare a imaginilor! Fapt ce a coincis şi cu mărirea volumului creierului, deci a spaţiului de depozitare a acestui nou tip de informaţii.

În lumea animalelor, la un moment dat, unele dintre ele au putut memora nu doar mirosuri, ci imagini, devenind brusc conştiente şi inteligente! Erau oamenii!

Pe câine nu-l vor interesa niciodată informaţiile venite dintr-un televizor; în schimb ai să-l găseşti cu nasul lipit de roata maşinii sosite din oraş, minute în şir, primind informaţii, parcă în acelaşi fel în care citim noi, oamenii, ziarul. Pe animale, imaginile doar le ajută să se orienteze, netrezindu-le şi amintiri. Spre pildă, câinele ce nu şi-a văzut stăpânul de multă vreme, nu va avea nici o reacţie în faţa imaginii acestuia la televizor.

Sigur, câinele ne vede, însă se foloseşte de informaţiile vizuale tot atât cât se bazează boxeurul (ce se fereşte de lovituri) pe cele olfactive…

Uite, pentru taurul din imagine, cauciucul este o vacă în călduri. Dacă ar vedea ca şi noi, oamenii, nu s-ar mai sui pe el, pentru că ar vedea că nu este o vacă.

De văzut vedem şi noi şi taurul. Dar el “vede” prin miros şi atunci analizează imaginile “olfactive culese live” cu cele olfactive memorate, iar omul analizează  imaginile “imaginile culese live ” cu cele vizuale memorate.

Cel mai probabil, cauciucul a trecut peste locul unde o vacă în călduri şi-a făcut nevoile…

Pentru a nu înţelege greşit aduc acum două exemple, privite comparativ, ale felurilor diferite în care se desfăşoară, în opinia mea, modurile de gândire ale omului şi ale oricărui alt animal.

Omul.

Vede în depărtare o persoană ce ţine în mână o pungă mare, albastră. În timp ce culege imagine după imagine, ‘în direct’, mintea omului le compară cu informaţiile aflate deja în memoria sa. Astfel, reprezentarea persoanei ce se apropie este una compusă, formată din imagini ‘live’ şi comparaţii de genul este bărbat sau femeie – apel la memorie, îl cunosc sau nu – apel la memorie, punga este de culoarea – apel la memorie – albastră etc.

Câinele.

Aflat pe şina de tren ori pe asfaltul şoselei, câinele merge grăbit cu capul aplecat, adulmecând urme mirositoare, invizibile nouă. Desigur că vede trenul ce se apropie ameninţător, sau aude camionul ce-l claxonează, declanşându-i reacţia de apărare – apel la instinctul de conservare, însă, după ce iese din zona periculoasă, miroase mai departe, impasibil şi neimpresionat. În mintea lui, trenul sau camionul nu există ca imagini memorate, ci, eventual, doar ca mirosuri ale acestora, dar numai după ce au trecut de el, moment în care ai să-l vezi ridicând capul, adulmecându-le. Câinele vede trenul doar ‘live’, însă nesimţindu-i şi mirosul nu are cu ce-l compara – după exemplul omului de mai înainte ce compara imaginile vizuale din memoria sa cu cele sosite simultan pe calea luminii! Omul vede şi înţelege prin imaginile memorate, câinele vede şi el, dar înţelege prin mirosurile memorate. Diferenţa între conştienţa  animalelor şi  conştiinţa  omului este dată de percepţia diferită a lumii înconjurătoare: mirosuri şi sunete versus imagini. La om, din iteraţia dintre ce vede şi imaginile memorate, apar gândurile în forma  conştiinţei care va alege pe cel bun sau rău, după care vom acţiona. Animalul iterează ceea ce vede cu mirosurile memorate, iar din aceasta incompatibilitate nu poate rezulta o conştiinţă!

Astfel îmi şi simt, de altfel, conştiinţa: o continuă şi instantanee comparare a informaţiilor ce-mi intră în fiecare clipă prin văz cu cele aflate deja în memorie. Trebuie să fac faţă evenimentului pe care îl trăiesc în clipa de faţă şi mă întreb cu rapiditate: ce rezolvări găsesc în memorie? Ce este bine să fac şi ce nu? O iteraţie de posibilităţi ce duc întrebări şi aduc răspunsuri, foarte rapid (ceva de genul frecvenţei curentului electric alternativ… ce-şi schimbă sensul de cincizeci de ori pe secundă). Acest fenomen se desfăşoară automat, ultrarapid, iar senzaţia mea este de om treaz, conştient. Identificând ceea ce văd prin ceea ce am memorat şi clasificat. Este ca şi cum aş urmări proiecţia unui film care pare cursiv, deşi este făcut din cadre independente unul de altul…

Noi, cei care comunicăm acum, nu suntem doar animale, adică trupuri ghidate de instincte, ci suntem minţi! Iar aceste minţi sunt construite în fiecare clipă, iar şi iar, prin analiza informaţiilor memorate în forma imaginilor vizuale, în mod determinant. Noi putem memora un număr foarte mare de filme văzute doar o singură dată şi nu putem memora câteva numere de telefon. Şi aceasta deoarece noi memorăm imagini vizuale şi nu algoritmuri de alăturare a cifrelor. Chiar atunci când citim o carte memorăm imagini!

Omul îşi construieşte astfel propria lume bazându-se pe informaţiile memorate venite pe calea luminii. Pe fotoni. Animalele îşi construiesc lumea lor prin informaţii chimice, şi, neputând memora imagini, nu vor putea citi niciodată un text! Lumea lor este construită din … emanaţii de atomi, măsuraţi de senzorii din nas şi interpretaţi de creier.

Avem fotoni contra emanaţii. Avem viteza luminii versus cea a vântului. Avem realizările civilizaţiei umane,  pe de-o parte, şi… atât. Nimic de partea cealaltă, a animalelor.

Deci condiţia propice care a făcut inteligenţa să apară în om a fost dezvoltarea posibilităţii acestuia de a memora imagini.

 De la imagini la cuvinte – următorul salt. Şi de aici a început aventura umană! De la cuvânt. Cuvântul desenat…

Adică memorarea imaginii ce poartă sensul acestuia…

Şi astfel, minţile umane, reuşind nu doar să perceapă imaginile ci să le memoreze şi să le analizeze iar mai apoi să le şi comunice între ele, au început să-şi creeze propria lor nou-creată formă de viaţă: civilizaţia umană.

Viaţa devenea astfel un trepied ce te ridică şi te susţine la înăţimea de la care poţi avea un punct de vedere asupra universului.”

 “La început a fost cuvântul”, iar de atunci încoace, acesta s-a tot diversificat şi combinat, urmărind, firesc, sensul de evoluţie şi creându-ne astfel pe noi, oamenii, fiinţele duale, aflate la graniţa dintre animal şi inteligenţă. Precum un fulgerit, adică roca formată de fulgerul ce topeşte materia în locul unde cade.

                     PARTEA IV

La ce îţi foloseşte să ştii toate acestea?

Reproduc, iarăşi, un pasaj al cărţii:

“Odată ce fiecare dintre noi va înţelege nu cine, ci  ce este de fapt, va putea, în mod firesc şi oarecum automat -  precum apa ce curge la vale, pe, de asemenea, cea mai firească cale – să-şi modifice definitiv comportamentul.

Ce vreau să spun…

Vreau să aduc în faţa minţii tale o oglindă specială în care să te priveşti. Înţelegându-ţi exact propria construcţie, vei putea să găseşti puterea necesară de a-ţi schimba comportamentul.

Aşadar…

…dincolo de trupul tău ghidat de instincte, dincolo de sufletul tău simţitor, dincolo de spiritul pătrunzător al personalităţii tale, dincolo de imensa sumă de informaţii memorate în format de experienţă, stau, faţă în faţă, conştiinţa ta cu gândurile. Gândurile cele rele şi cele bune.

Problema noastră, a tuturor, este simplul fapt că, dintotdeauna, am considerat conştiinţa ca fiind subordonată gândurilor!

Pentru că, atenţie, nu aşa se întâmplă, oare?

Când în fata conştiinţei a venit gândul de a mânca, conştiinţa, supusă, i-a deschis imediat uşa camerei de comandă a voinţei, obezului; când a venit gândul de a bea încă un pahar în plus, conştiinţa, supusă, i-a deschis uşa camerei de comandă a voinţei, beţivului; când a venit gândul de a mai aprinde o ţigară, conştiinţa, supusă, i-a deschis uşa camerei de comandă a voinţei, bolnavului de plămâni; când a venit gândul de a mai trage o doză, conştiinţa, supusă, i-a deschis uşa camerei de comandă a voinţei, drogatului; când a venit gândul mincinos, conştiinţa, supusă, i-a deschis uşa camerei de comandă a voinţei, înşelătorului; când a venit gândul poftei la lucrul altuia, conştiinţa, supusă, i-a deschis uşa camerei de comandă a voinţei, hoţului; când a venit gândul de a face sex, conştiinţa, supusă, i-a deschis uşa camerei de comandă a voinţei, violatorului; când a venit gândul de furie, conştiinţa, supusă, i-a deschis uşa camerei de comandă a voinţei, ucigaşului, şi tot aşa, de la aruncatul unei vorbe şi până la declanşarea unui război mondial…

Ai văzut, desigur, cât de puţin timp îţi trebuie să te supui voinţei dintr-un gând: cârma direcţiei este cotită aproape instantaneu. Şi, deşi conştiinţa recunoaşte şi discerne apartenenţa fiecărui gând în parte la bine sau la rău, stă deoparte, lăsându-te să decizi. Doar te avertizează, umil, că nu este bine ceea ce ai de gând să faci.

Care este ieşirea din această situaţie? Simpla întelegere a faptului că, în orânduirea alcătuită de Raţiunea care ne-a creat, Conştiinţa este superioara gândurilor. Conştiinţa ta nu ştie că poate refuza orice gând; că puterea liberului arbitru este chiar atributul său!

Fă, dacă nu mă crezi, un simplu dar conştient test de refuz, al oricărui gând, şi ai să vezi cum acesta se întoarce, plecând acolo de unde a venit, înlocuit fiind imediat de un altul diferit…

Exersând acest ‘exerciţiu al puterii’ conştiinţei, vei putea deveni, de la un moment dat – însă pentru totdeauna, raţional. Şi, deci, responsabil. Iar societatea, la formarea căreia şi tu contribui, va deveni la rândul său mai responsabilă, dând astfel finalitate devenirii ei!

Iar cine va reuşi această transformare va reuşi de fapt să treacă prin chiar procesul Judecăţii de Apoi!

Acesta trebuie să fie mecanismul Judecăţii de Apoi!

Doar astfel îşi găseşte sensul raţional faptul că omul va fi ‘mântuit’ ori ‘iertat’ de cele mai mari păcate săvârşite, prin căinţă. Nu se poate înţelege iertarea unui astfel de om decât ştiindu-i mintea ‘golită’ de gândurile rele. Iar un om care încearcă regretele pocăinţei exact asta face: se eliberează definitiv de gândurile rele…

Probabil că te-a încercat, vreodată în viaţă, sentimentul de regret profund (până spre disperare) survenit în urma unui fapt pe care l-ai săvârşit. Şi şti că, din acel moment, nu-l vei mai face niciodată!

Aceasta este căinţa…

Nu inexistenţa gândurilor rele din mintea ta (pe care le ai memorate din experienţa oferită de viaţă) te face bun, ci refuzul lor.

“Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi şfârşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii.

Cel ce va birui, va moşteni acestea şi-i voi fi lui, Dumnezeu, şi el Îmi va fi mie fiu.

Iar partea (de gânduri rele – n. n.) celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi fermecători  şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi, este (azvârlită – n.n.) în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua (renunţarea conştientă la gândurile rele – n.n.).” Apocalipsa, 21. 6-8.

“Afară cu câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!” Apocalipsa, 22. 15.

Afară cu gândurile rele…

Atât şi nimic mai… suficient!

Societatea pe care am forma-o astfel este adevărat că nu s-ar mai închina idolilor ciopliţi, însă s-ar închina adevărului, binelui şi raţiunii.

Sau, cum spune Biblia: “Şi templu n-am văzut în ea (noua cetate sfântă – n.n.), pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul şi Mielul este templul ei.

Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze căci slava Lui Dumnezeu a luminat-o, şi făclia ei este Mielul.

Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor. (…)

Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei înscrişi în Cartea vieţii[2] Mielului.” 

Ce mai am de spus? Poate doar că mielul, în general, este socotit simbolul purităţii.”

                     PARTEA V

Cartea vieţii?

Teoria acestei cărţi spune că ‘reîncarnarea’ are sens raţional doar pentru spirit, iar locul unde aceasta ‘reînvie’ este memoria colectivă. Aceasta presupune că, din întreaga existenţă a omului, mai departe merg doar faptele sale, înscrise în minţile, cărţile şi istoria evoluţiei oamenilor.

În concluzie, din întreaga existenţă a unei persoane nu rămân nimic altceva decât faptele vieţii sale, înscrise într-o biografie.

Să reţinem cuvântul biografie.

În textele Bibliei găsim:

“Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc.”

“Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei înscrişi în Cartea vieţii Mielului.”

Cu alte cuvinte, cel ce nu va fi aruncat în iezerul de foc, şi va merge mai departe în cetatea cea nouă (a viitorului), este cel ce a fost scris în cartea vieţii.

Să reţinem alocuţiunea: a fi scris în cartea vieţii.

Să aducem acum, faţă în faţă, cele două idei: biografie şi faptul de a fi scris în cartea vieţii. Teoria cărţii spune că ar trebui să fie echivalente: biografie = a fi scris în cartea vieţii.

Bio înseamnă viaţă, iar grafie înseamnă scriere!  În dicţionar găsim: “biografie – expunerea scrisă a vieţii unei persoane.” Deci, cartea vieţii.

Quod erat demonstrandum! “

Cam aici am ajuns pe drumul aflării identităţii celei mai puţin explicată, cred eu, entitate imaterială din întregul univers…

       Dacă, după cele ce aţi citit în pagina “Patru situaţii, sau cine este Dumnezeu…”, gândiţi că l-aţi văzut pe Dumnezeu, atunci veţi fi de acord cu cele ce spun acum:     noi, gândurile inteligente + conştiinţa, adică ceea ce face diferenţa dintre om şi trupul animal al omului, sau oricare alt animal, avem numele de familie INTELIGENŢA, iar prenumele taţilor, bunicilor şi străbunicilor noştrii sunt instinctul, informaţiile genetice şi legile universale. Suntem nepotul unei mari familii ce organizează şi guvernează materia.

    Observ că :

      – furnica, luată ca insectă, se află pe o scara evolutiva, undeva deasupra regnului vegetal si sub cel animal, da?

      – muşuroiul de furnici, (organizat exact ca societatea umană – cu regină, soldaţi, doici, lucrători, prizonieri de război ce cultivă ciuperci ptr muşuroi, cu expedţtii de cucerire, cu poduri de trupuri formate după regulile geniştilor militari, etc) se află nu între ci direct alături de societatea umana, peste câini, pisici, cai, cimpanzei, gorile (apropo, 1,24% este diferenţa genetică între om şi cimpanzeu, şi nici o diferenţă depistabilă în laborator a sângelui om/gorila!!!).   

     Şi acum vă întreb: dacă furnica organizată raţional într-un muşuroi o face să urce “ierarhic” lângă om, omul RESPONSABIL şi organizat raţional în societatea RESPONSABILĂ, ce poate forma? Ceva multiplicat prin diferenţa dintre un om şi o furnică, da? Realizaţi imensitatea acestei entitaţi? Este o entitate ce poate crea şi distruge viaţa, ce poate zbura pe alte planete ducând acolo sămânţa inteligenţei, işi poate prelungi viaţa, scapa de moarte. Îşi poate chiar modifica trupul (genetic).  

     Eu unul nu mai văd, în universul nostru topit şi îngheţat, un alt Dumnezeu, decât cel indicat în sfintele scripturi:”Dumnezeu e în voi“.

      Practic, aceeaşi Raţiune Creatoare – Dumnezeu crează, prin noua sa formă, aceea de om, mult mai exact şi mai performant. Şi dacă vreţi, diferenţa între performanţele de zbor (cosmice) ale unei păsări şi ale navetei spaţiale, arată cel mai bine diferenţa între cele două moduri ale creaţiei: natural evolutive faţă de cea prin “instrumentul” societate umană. Ambele, reale şi aflate nu în contradicţie ci în succesiune evolutivă.

     Mai departe, tot aşa cum o furnică nu înseamna nimic prin comparaţie cu muşuroiul organizat şi unit, cum o celulă nu înseamnă nimic dincolo de trupul pe care-l formează, tot aşa nici omul nu valorează cât societatea umană pe care o formează, de la apariţia ei şi până azi. Dacă azi beneficiem de ajutor medical în cazul unui accident auto, să spunem, beneficiem de rodul muncii a generaţii şi generaţii de oameni: ambulanţa, spitalul, instrumentele medicale, medicamentele, şi nu în ultimul rând, de doctori. Mai exact de conoştinţele lor, purtate şi îmbunătăţite din generaţie în generaţie, peste timp. Toate acestea arată importanţa unirii oamenilor. A puterilor lor. A puterii minţii colective…

    Sigur, toate acestea duc spre un gând poate mai greu de acceptat: dacă societatea umană responsabilă şi unită l-ar forma pe Dumnezeu, ca şi treaptă superioară a organizării materiei în universul nostru, înseamnă că Dumnezeu este în formare! Pentru că şi societatea este departe de a fi o entitate responsabilă, întocmai cum este un muşuroi de furnici. Adică, nu numai că entitatea Dumnezeu nu este o fiinţă supranaturală care stă cu ochii pe noi, ci, mai degrabă, nu este pe deplin, încă, formată.

    Aşa putem înţelege şi de ce, chemându-l pe Dumnezeu în ajutor, spre dezamăgirea multora, acesta nu s-a prezentat. Ne-au venit, în schimb: medicii, justiţia, legile, inginerii, inventatorii… Societatea responsabilă organizată raţional.Aşa putem înţelege corect fenomenul de reâncarnare, ca fiind transmiterea conoştinţelor, a ideilor, a gândurilor, din generatie în generatie. A spiritului geniului uman (De pildă învierea lui Iisus: spiritul său “inviat” în minţile creştinilor). A inspiraţiei ca un foc ce a aprins minţile generaţiilor succesive… Nu vei mai vedea oamenii care au schimbat destinul omenirii ca simplii indivizi ce au acţionat după cum au dorit ei, ci ca pe nişte repere ale unor direcţii de evoluţie a spiritului inteligent din univers…

    Aşa putem înţelege pe Adam ca fiind inteligenţa ce a pătruns în mintea animalului trezit astfel la conştiinţă (şi nu primul bărbat, acesta, alături de femeie, fuseseră deja creaţi din ziua a şasea), pe Eva nu ca prima femeie ci ca mecanismul transmiterii cunoştinţelor din generaţie în generaţie (şcoala, o bucată ruptă din societate, o “coastă” scoasă din Adam).

    Aşa putem să ne răspundem la prima noastră întrebare existenţială, “cine suntem?”: nu un produs final al creaţiei ori al evoluţiei, ci o za – cea mai importantă de până acum, este adevărat – dintr-un lanţ al evoluţiei unei entităţi raţionale şi inteligente, denumite de om, Dumnezeu! Evoluţia omului formând doar un fragment limitat din evoluţia Raţiunii Creatoare – Dumnezeu. Cum spuneam, o simplă za dintr-un lung lanţ, aflat încă în formare.

    Realizând acestea toate, vei putea să-ţi explici nu mult şi nu puţin din ceea ce ne înconjoară, ci aproape tot…

    Iar în această carte, aceasta am încercat să fac.

“Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul si asemanarea sa…”

Prin urmare, diferenta pozitiva, dintre cei doi, este exact chipul si asemanarea lui Dumnezeu!
  

  Prima situaţie: Pentru inceput, am sa te rog sa te gandesti, rational si logic, la rezolvarea urmatoarei ipoteze:- un grup de 1000 de voluntari se lasă muşcaţi de câte un şarpe, muşcătura fiind categoric mortală. Mai departe, 999 dintre ei se vor ruga fiecare la dumnezeul religiei în care cred (sau sfiintii lor protectori) să nu moară. Unul singur nu se va ruga, însa va fi dus la spital, unde medicii îi vor face un vaccin antivenin.Întrebarea mea este: cine crezi că va scapa de moarte?  

    A doua situaţie:   “Şi acum, te întreb, cum să poţi explica următoarea situaţie?Nimeni, niciodată, nu s-a vindecat de paralizia rezultată din fractura coloanei vertebrale. Încă o dată subliniez, nimeni, niciodată, din cine poate şti câte zeci de milioane sau sute de milioane de suferinzi au existat înşiruiţi pe drumul parcurs de omenire.De ce oare? Doar oamenii s-au rugat, începând cu toţi zeii şi terminând cu Dumnezeu! Doar o fi fost printre ei măcar unul singur care să merite! Sau unul care să aibă toţi banii necesari oricărui tip de intervenţie medicală! Printre aceştia, s-a aflat se Christopher Reeves, actorul ce a juct rolul lui Superman…De ce de-abia după ce oamenii de ştiinţă care dezvoltă tehnologia celulelor tip stem, celule care introduse în măduva spinării se vor multiplica în celule nervoase noi, care vor reface legăturile nervoase întrerupte, de-abia atunci, spuneam, şi Dumnezeu îşi va întoarce faţa spre rugăciunile credincioşilor bolnavi?De ce Dumnezeu nu îi ajută pe cei paralizaţi decât în momentul în care oamenii în halate albe vor şti s-o facă?… “ 

    A treia situaţie:  Pe malul mării, turistul sosit în concediu se roagă în sinea sa lui Dumnezeu să nu plouă în nicio zi din vacanţa lui. În aceeaşi zonă, la doar un kilometru depărtare, un agricultor aflat pe terenul pe care i se usucă semănăturile se roagă lui Dumnezeu, tot în sinea sa, să vină cât mai grabnic ploaia. Si ca ei mai sunt mulţi. Ce ar trebui să facă Dumnezeul-fiinţă supranaturală? Să stea, să judece faptele fiecăruia dintre ei şi apoi să trimită sau nu norii? Ca o uriaşă iteraţie a faptelor? Dar ce te faci cu cei răi aflaţi printre cei buni, care  vor beneficia în mod nemeritat de ploaie sau, după caz, de lipsa ei?Putem crede oare într-un astfel de sistem?Pentru că eu cred că va fi făcută într-adevăr o uriaşă iteraţie, dar de particule, de curenţi de aer, de temperaturi şi de câţi şi câţi astfel de factori fizici şi chimici. Iar iteraţia va fi făcută automat de către regulile de desfăşurare, normale, logice şi raţionale ale Legilor Naturale ale Universului.Nu crezi că acesta este sistemul în care trăim? 

    A patra situaţie: “Te invit, deci, să mergem acum, cu gândul, într-o situaţie imaginară, şi totuşi atât de reală…Acolo unde, pe marginea unei şosele, tocmai s-a petrecut un teribil accident de circulaţie. Unul din acelea care, raportat la întreaga lume, se întâmplă în fiecare minut.Încă se mai simt, parcă plutind prin aer, vibraţiile coliziunii. Peste care se suprapun gemete de durere. Cel care geme este şi singurul rămas conştient. Pasagera din dreapta lui şi copilul de pe bancheta din spate, nu. Şi tot el poartă întreaga vină a accidentului. Gemetele şoferului exprimă durerea fizică, iar gândurile ce-l macină în aceste clipe disperate pe cea sufletească. Ce spun aceste gânduri? Sunt un amalgam de autoreproşuri, pe de-o parte, şi rugăciuni însoţite de promisiuni, pe de altă parte: „Doamne, iartă-mă, sunt un ticălos… Ia viaţa mea în schimbul celor ale copilului şi soţiei… Te rog, Doamne… Am să merg la Biserică… Am să dau pomană… Am să ajut Biserica… Vând tot ce am, nu-mi mai trebuie nimic… Dau totul celor săraci!!! Doamne Dumnezeule, ajută-i să trăiască… Doamne, fă o minune!!!” Ateii vor cataloga gestul drept inutil şi ridicol, în vreme ce credincioşii vor gândi că acum se va vedea dacă merită sau nu să primească mila divină.Ca o judecată a păcatelor. * Nu ştiu cine are dreptate, ateul ori credinciosul, şi nici nu mă interesează în acest moment. Pentru că de aici încolo lucrurile se vor desfăşura, contra cronometru, astfel:- un alt şofer, văzând accidentul, din spirit de solidaritate umană va da telefon la Salvare.(Telefonul mobil = o invenţie a inteligenţei omului; o sumă de idei, gânduri şi instrucţiuni aplicate materiei, ce evoluează cu fiecare nouă generaţie).- Salvarea va anunţa serviciul de ambulanţă aerian, locul accidentului fiind prea îndepărtat de spital. (Elicopterul = o invenţie a inteligenţei omului; o sumă de idei, gânduri şi instrucţiuni aplicate materiei, ce evoluează cu fiecare nouă generaţie).- la intrarea în oraş răniţii sunt aşteptaţi de două ambulanţe, unde pacienţii sunt stabilizaţi (Ambulanţa = o invenţie a inteligenţei omului; o sumă de idei, gânduri şi instrucţiuni aplicate materiei, ce evoluează cu fiecare nouă generaţie).- ambulanţele, cu sirenele vuind, gonesc prin oraş (având prioritatea dată de instrucţiunile de circulaţie instalate în minţile participanţilor la trafic) ducând pacienţii la Spitalul de Urgenţă (Spitalul = o invenţie a inteligenţei omului; o sumă de idei, gânduri şi instrucţiuni aplicate materiei, ce evoluează cu fiecare nouă generaţie).- spitalul este dotat cu aparatură medicală şi produse medicamentoase (Aparatura şi medicamentele = invenţii ale inteligenţei omului; o sumă de idei, gânduri şi instrucţiuni aplicate materiei, ce evoluează cu fiecare nouă generaţie).- pacienţii vor ajunge în faţa doctorilor. Mai corect spus în faţa unui grup de oameni în halate albe, ce poartă în minţile lor experienţa generaţiilor precedente; care se ghidează după proceduri învăţate şi după instrucţiuni precise de refacere a trupului; doctorii, ca nişte cărţi vii, pline de instrucţiuni ce pot acţiona conştient. Ca nişte instrumente în huse albe aflate în mâna instrucţiunilor… 

                                                                                     * 

         Şi aici am să opresc înşiruirea evenimentelor ce vor conduce în final la salvarea celor accidentaţi, amintindu-ţi însă de rugăciunile şoferului vinovat: “Doamne Dumnezeule, ajută-i să trăiască…”Şi am să te întreb, după ce operaţia care a închis întreg lanţul de forme de organizare ale inteligenţei a reuşit, cine i-a salvat, până la urmă? Dumnezeu sau inteligenţa? Sau altfel spus, cine este Dumnezeu?  Nu cumva, datorită efectelor sale, poate fi chiar inteligenţa, de la care se vede că a pornit totul?Şi atunci, nu începi să crezi că tocmai acestei inteligenţe, care l-a ajutat, omul i-a spus Dumnezeu? La urma urmei, omul s-a rugat să le fie redată viaţa, şi exact acest lucru s-a şi întâmplat. Să ne fi aşteptat oare la o minune de genul celor petrecute în filme, sau la circ pe masa magicienilor? Oare faptul că toată această desfăşurare de forţe există, intervine şi face totul pentru salvarea vieţii nu este ea însăşi un miracol? În acest univers, în parte topit şi în parte îngheţat?Dar nu, noi oamenii vrem să fie magie, şi una pe care să nu ne-o putem explica… Te gândeşti oare că ştiinţa şi cunoaşterea, din cele mai vechi timpuri, au fost singurele care au răspuns cererilor tuturor acelora în nevoi? Şi nu nenumăraţii zei invocaţi. Şi tocmai aceste răspunsuri au făcut ca în final să şi scadă numărul acestor zei la un singur zeu, Dumnezeu. 

           Bine, dar…: Dar, revenind la accident, un credincios mai habotnic va putea să-mi spună că, sigur, toată desfăşurarea de ştiinţă şi tehnologie aflată  în slujba sănătăţii omului a acţionat, însă  Dumnezeu singur a hotărât dacă să şi aibă sau nu sorţi de izbândă. Dacă aşa ar sta lucrurile, mă întreb eu, de ce un accidentat aflat pe autostrada unei ţări bogate are mai multe şanse de supravieţuire decât cel aflat pe şoseaua uneia sărace? Căci statistica realităţii arată clar acest fapt.De ce muşcăturile şerpilor din pădurea de lângă un oraş omoară mai puţini oameni decât cele petrecute în pădurea din mijlocul munţilor? Şansele de supravieţuire până la urmă ţin de voinţa lui Dumnezeu ori de apropierea de un spital?Iubeşte Dumnezeu mai mult pe cei ce locuiesc în ţările mai bogate? Nu se osteneşte să-i ajute pe cei din ţările sărace? Ori pe cei aflaţi la distanţă de spitale?Ar putea Dumnezeu, cel la care ne rugăm noi, oamenii, să-şi întoarcă faţa fără motiv de la toţi copiii din Somalia, spre exemplu? Pentru că dacă analizăm situaţia din două ţări, cum ar fi Somalia şi Suedia, fiecare dintre locuitorii lor au probleme specifice, mai mici sau mai mari, au necazuri, mai mici sau mari, au speranţe, mai mici sau mari, şi au disperări, mai mici sau mari. Şi cu toţii se roagă în sinea lor să le depăşească. Şi nu cred că greşesc dacă afirm că cele mai multe împliniri si ieşiri din situaţii disperate le au credincioşii din Suedia, în vreme ce credincioşii din Somalia nu le au aproape deloc.Mai puţine chiar decât au… necredincioşii din Suedia!Iar acum, dacă îl consideri pe Dumnezeu ca pe o fiinţă ce asistă pe fiecare om în parte, situaţia de mai sus este nejustă, absurdă şi de neexplicat.

    Dacă însă îl vezi ca pe raţiunea însumată a celor ce au fost, ce acţionează în cei ce sunt, totul îşi găseşte normalitatea şi deci, veridicitatea.De fapt, Dumnezeu, Raţiunea Creatoare, Inteligenţa, ne ajută pe toţi, dându-ne acces la conştiinţa vieţii. Atât şi nimic mai mult. Restul sunt superstiţii, cerşeli, milogeli şi trocuri omeneşti.

     Iar dacă am privi în paralel la un alt accident petrecut într-un loc pierdut cine ştie unde pe harta lumii necivilizate, cred cu tărie că puteau să se roage alături de şofer toate satele vecine în frunte cu tot clerul Bisericilor din zonă. În clipa în care sângele s-ar fi scurs din corpurile celor sfârtecaţi în accident aceştia ar fi murit negreşit!Credinciosul care se operează de ceva grav (iar în aceste momente îşi amintesc de Dumnezeu cei mai mulţi dintre ateii, altfel, convinşi) se roagă: “Dumnezeule, ajută-mă să trec cu bine această operaţie!”Iar înainte de a permite anestezistului să-i adoarmă conştiinţa, ultimul gând este de regulă: “Doamne, în mâinile tale este viaţa mea…”  Şi adoarme un somn  fără amintiri, un somn al morţii.Ceea ce se poate vedea în momentul ulterior adormirii, sunt, într-adevăr, mai multe mâini care, asistate de creierele ce privesc prin poarta ochilor, vor ‘ţine’ în ele însele viaţa pacientului.Cunoştinţele lor şi instrucţiunile învăţate (ca şi o nouă limbă, de specialitate), instrumentele, medicamentele şi dotările, cu toate îl formează în acele clipe şi în acel loc pe Dumnezeu şi, împreună, concură în lupta cu moartea, fie ea provocată de dezastre naturale, de muşcături de şarpe, sau de otrăviri.[1]  Iar dacă lupta este pierdută, poate fi întotdeauna identificată o cauză raţională şi obiectivă ce a condus spre eşec, în detrimentul unei cauze de genul indicat de o bătrânică convinsă: “eh, maică, ăsta cred că a fluierat când era mic în biserică.”Iar, dacă lupta este câştigată, succesul se datorează parcurgerii fără greşeală a tuturor etapelor de instrucţiuni de salvare, de către doctori.Şi când acestui pacient conştinţa i se va trezi, va exclama mai mult sau mai puţin: “Mulţumesc Doamne!”Şi nu greşeşte…

                     [1] “Iar celor care vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi. Şerpi dacă vor lua în mână şi chiar dacă ceva dătător de moarte vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.” Marcu, 16, 17-18. Interesant, nu găseşti?

                                                                                                     *       Aşa că le-aş spune credincioşilor: Dumnezeul – fiinţă supranaturală în care credeţi voi orbeşte nu există, iar ateilor că totuşi Dumnezeu există!Dumnezeul în care credeţi voi, cei credincioşi, este un mit, iar forţa universală a creaţiei în care credeţi voi, ateii, chiar dacă nu vă vine să credeţi, este chiar Dumnezeu! 

        Priveam recent un documentar unde o femeie dintr-o ţară africană suferea de o boală rara care a desfigurat-o. Practic, era vorba despre o bacterie ce i-a distrus pielea, muşchii şi oasele feţei. Femeia, care avea un soţ şi doi copii, rămâne fără nas, fără buze şi fără o parte din faţă, ducând o viaţă greu de suportat. Într-o bună zi a fost găsită de un tânăr doctor din SUA, care i-a propus să o ia cu el şi să-i reconstruiască faţa. Mai departe, în documentar, se arată toate detaliile succeselor şi insuceselor obţinute, operaţiile succesive făcute, încercarea de a-i ‘creşte’ un nas din pielea de pe braţ, şi tot aşa. Nu am să intru în detalii de acest gen, ceea ce vreau să-ţi spun este doar reacţia filmată a femeii, la câteva zile de la operaţie, când şi-a dat jos bandajele: “Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt iarăşi frumoasă!”Bun, frumoasă în nici un caz nu era, era însă salvată. Salvată de cine, mă întreb, iarăşi? Privind din lumea noastră ce trăieşte în credinţă, ori din punctul de vedere al preotului, putem spune că de Dumnezeu, adică de acea fiinţă supranaturală ce stă cu ochii aţintiţi spre fiecare din noi şi care, făcându-i-se milă de biata femeie, a salvat-o. Privind însă de undeva din spaţiul rece şi întunecat al universului înspre planeta noastră (de unde se constată altfel cât de singuri suntem printre uriaşii aştrii de foc) se vede clar că femeia a fost ajutată de un om dedicat ştiinţei, de cunoştinţele acumulate de acesta, de fondurile acordate de către societate, de instrumentele şi aparatura evoluate şi bineînţeles de dorinţa existentă în oameni de a învinge obstacolele şi de a evolua cunoscând!Din acest punct de vedere consider că femeia a spus lucrurilor pe nume: “Mulţumesc lui Dumnezeu!” 

                                                                                                              *

                Dumnezeu privit nu ca fiinţă, nu ca ştiinţă, ci doar ca acumulare de cunoaştere, de progres, de evoluţie, ca intenţie şi voinţă.Iar dacă aşa stau lucrurile înseamnă că progresului nu trebuie să i te opui. A te opune evoluţiei cunoaşterii înseamnă a te opune însuşi lui Dumnezeu. Aşa cum i s-a opus lui Iisus, lui Giordano Bruno şi atâtor şi atâtor mesageri ai adevărului din lumea noastră!De aceea, cred că privind cu neîncredere progresul ştiinţei neglijăm de fapt voinţa lui Dumnezeu. Crezând că Dumnezeu este o fiinţă supranaturală, apar voci care spun că omul nu trebuie să modifice (genetic) ceea ce însuşi Dumnezeu a creat; înţelegând însă că Dumnezeu este Raţiunea Creatoare din univers iar omul instrumentul cu care el crează, a te opune ingineriei genetice înseamnă a te opune chiar voinţei lui Dumnezeu. Pentru că te opui chiar evoluţiei sale!!!Şi cine o face mai abitir ca ceilalţi? Chiar cei mai credincioşi dintre credincioşi.De aceea este atât de  important să înţelegem corect cine este Dumnezeu…

                                                                                                      *

                Dacă, după cele ce aţi citit, gândiţi că l-aţi văzut pe Dumnezeu, atunci veţi fi de acord cu cele ce spun acum:  noi, gândurile inteligente + conştiinţa, adică ceea ce face diferenţa dintre om şi trupul animal al omului, sau oricare alt animal, avem numele de familie INTELIGENŢA, iar prenumele taţilor, bunicilor şi străbunicilor noştrii sunt instinctul, informaţiile genelor şi legile universale. Suntem nepotul unei mari familii ce organizează şi guvernează materia.

               Observ că :

              - furnica, luată ca insectă, se află undeva între plantă şi animal, da?

              - muşuroiul de furnici, (organizat exact ca societatea umană – cu regină, soldaţi, doici, lucrători, prizonieri de război ce cultivă ciuperci ptr muşuroi, cu expedţtii de cucerire, cu poduri de trupuri formate după regulile geniştilor militari, etc) se află nu între ci direct alături de societatea umana, peste câini, pisici, cai, cimpanzei, gorile (apropo, 1,24% este diferenţa genetică între om şi cimpanzeu, şi nici o diferenţă depistabilă în laborator a sângelui om/gorila!!!). 

                 Şi acum vă întreb: dacă furnica organizată raţional într-un muşuroi o face să urce “ierarhic” lângă om, omul RESPONSABIL şi organizat raţional în societatea RESPONSABILĂ, ce poate forma? Ceva multiplicat prin diferenţa dintre un om şi o furnică, da? Realizaţi imensitatea acestei entitaţi? Este o entitate ce poate crea şi distruge viaţa, ce poate zbura pe alte planete ducând acolo sămânţa inteligenţei, işi poate prelungi viaţa, scapa de moarte. Îşi poate chiar modifica trupul (genetic).  Eu unul nu mai văd, în universul nostru topit şi îngheţat, un alt Dumnezeu, decât cel indicat în sfintele scripturi:”Dumnezeu e în voi“.

                 Practic, aceeaşi Raţiune Creatoare – Dumnezeu crează, prin noua sa formă, aceea de om, mult mai exact şi mai performant. Şi dacă vreţi, diferenţa între performanţele de zbor (cosmice) ale unei păsări şi ale navetei spaţiale, arată cel mai bine diferenţa între cele două moduri ale creaţiei: natural evolutive faţă de cea prin “instrumentul” societate umană. Ambele, reale şi aflate nu în contradicţie ci în succesiune evolutivă.

                 Mai departe, tot aşa cum o furnică nu înseamna nimic prin comparaţie cu muşuroiul organizat şi unit, cum o celulă nu înseamnă nimic dincolo de trupul pe care-l formează, tot aşa nici omul nu valorează cât societatea umană pe care o formează, de la apariţia ei şi până azi. Dacă azi beneficiem de ajutor medical în cazul unui accident auto, să spunem, beneficiem de rodul muncii a generaţii şi generaţii de oameni: ambulanţa, spitalul, instrumentele medicale, medicamentele, şi nu în ultimul rând, de doctori. Mai exact de conoştinţele lor, purtate şi îmbunătăţite din generaţie în generaţie, peste timp. Toate acestea arată importanţa unirii oamenilor. A puterilor lor. A puterii minţii colective…

               Sigur, toate acestea duc spre un gând poate mai greu de acceptat: dacă societatea umană responsabilă şi unită l-ar forma pe Dumnezeu, ca şi treaptă superioară a organizării materiei în universul nostru, înseamnă că Dumnezeu este în formare! Pentru că şi societatea este departe de a fi o entitate responsabilă, întocmai cum este un muşuroi de furnici. Adică, nu numai că entitatea Dumnezeu nu este o fiinţă supranaturală care stă cu ochii pe noi, ci, mai degrabă, nu este pe deplin, încă, formată.

              Aşa putem înţelege şi de ce, chemându-l pe Dumnezeu în ajutor, spre dezamăgirea multora, acesta nu s-a prezentat. Ne-au venit, în schimb: medicii, justiţia, legile, inginerii, inventatorii… Societatea responsabilă organizată raţional.

             Aşa putem înţelege corect fenomenul de reâncarnare, ca fiind transmiterea conoştinţelor, a ideilor, a gândurilor, din generatie în generatie. A spiritului geniului uman (De pildă învierea lui Iisus: spiritul său “inviat” în minţile creştinilor). A inspiraţiei ca un foc ce a aprins minţile generaţiilor succesive… Nu vei mai vedea oamenii care au schimbat destinul omenirii ca simplii indivizi ce au acţionat după cum au dorit ei, ci ca pe nişte repere ale unor direcţii de evoluţie a spiritului inteligent din univers…

            Aşa putem înţelege pe Adam ca fiind inteligenţa ce a pătruns în mintea animalului trezit astfel la conştiinţă (şi nu primul bărbat, acesta, alături de femeie, fuseseră deja creaţi din ziua a şasea), pe Eva nu ca prima femeie ci ca mecanismul transmiterii cunoştinţelor din generaţie în generaţie (şcoala, o bucată ruptă din societate, o “coastă” scoasă din Adam).

              Aşa putem să ne răspundem la prima noastră întrebare existenţială, “cine suntem?”: nu un produs final al creaţiei ori al evoluţiei, ci o za – cea mai importantă de până acum, este adevărat – dintr-un lanţ al evoluţiei unei entităţi raţionale şi inteligente, denumite de om, Dumnezeu! Evoluţia omului formând doar un fragment limitat din evoluţia Raţiunii Creatoare – Dumnezeu. Cum spuneam, o simplă za dintr-un lung lanţ, aflat încă în formare.

            Realizând acestea toate, vei putea să-ţi explici nu mult şi nu puţin din ceea ce ne înconjoară, ci aproape tot…

            Iar în această carte, aceasta am încercat să fac.

[1]

“Cu mijloacele minţii omeneşti şi ale firii înconjurătoare, noi ştim că Dumnezeu există, dar nu ştim ce este El, în Sine, în fiinţa Lui” Site-ul oficial al Bisericii Ortodoxe Române – http://www.patriarhia.ro  (http://www.patriarhia.ro/Invatatura%20ortodoxa/Catehism/Despre%20credinta/insusiri.html)

     Este posibil, oare, să existe într-o formă în care, deşi prezent, nu-l putem vedea? Ori, altfel spus, este posibil să nu fie ceea ce ne-a fost lăsat să credem că este de către înaintaşi? Mulţi astăzi, nevăzându-l, se întreabă: “Există Dumnezeu?”

Credincioşii vor răspunde, simplu, că Dumnezeu există, în vreme ce ateii vor spune, tot simplu, că nu există. Până aici totul este tot… simplu, dar ce le mai rămâne de spus celor care ştiu destul de mult pentru a nu mai putea crede în dogme, dar în acelaşi timp, realizând prin cunoaştere adevărata dimensiune a realităţii, nu pot nici crede în doar  simpla construcţie a  hazardului…Şi, pentru că dintotdeauna ne-am întrebat cine este sau cine ar putea fi Dumnezeu, ori ce poate exista în spatele acestei denumiri-concept, dată de om, vei găsi un posibil şi raţional răspuns oferit de teoria acestei cărţi. Probabil că ţi se va părea – cum, recunosc, şi mie mi s-a părut la început – o explicaţie fantezistă, dar vei constata pe parcurs că nu este mai fantezistă decât însăşi existenţa noastră printre stelele topite şi vidul îngheţat. Ba, mai mult, vei constata că teoria este parcă ‘construită’ din acelaşi material ca cel al însăşi existenţei noastre în univers.  Această teorie nu îşi propune să împieteze cu nimic nici credinţa credincioşilor şi nici ‘credinţa’ necredincioşilor, ci încearcă doar să explice acelora dintre cei amintiţi mai sus care au nevoia şi puterea să cunoască.

Observând că totul în jurul nostru ascultă de Legi Natural Universale (ce stabilesc atât alcătuirea cât şi comportamentul stelelor şi planetelor, atomilor şi electronilor, al ADN-ului şi celulelor, al animalelor şi omului, al Gravitaţiei şi Matematicii, al Muzicii şi Desenului, al Fizicii şi Filosofiei), legi ce sunt raţionale, având înglobate  în ele Inteligenţă…Observând că informaţiile chimice din Gene, sunt de asemenea raţionale având înglobate  în ele Inteligenţă…Observând că instrucţiunile ce alcătuiesc Instinctul animalelor, sunt, în continuare raţionale având înglobate  în ele Inteligenţă…Observând că informaţiile, ideile şi gândurile ce alcătuiesc minţile oamenilor, fac parte din aceeaşi familie a Raţiunii şi Inteligenţei… Nu poţi să nu te întrebi ce este Inteligenţa, această cărămidă imaterială ce stă la baza vieţii…

Firul plasei de păianjen este mai elestic şi mai rezistent decât oţelul produs de ingineria umană.

 Materia din care este făcut respectă reţete chimice raţionale, încă nedescifrate deplin de către savanţi, iar modul de ţesere al pânzei este făcut în raţiunea de a prinde insectele din zborul lor. Practic, păianjenului genele îi produc firul de mătase, iar instinctul îl ţese. Şi asta fără ca el să cunoască ori să conştientizeze ceva. Ca şi cum pentru el ar judeca un creier din afară. Şi nu numai pentru el, ci şi pentru restul animalelor şi plantelor. Şi al oamenilor…Iar despre acest ‘creier universal’ nu putem spune mai mult decât că judecă în mod logic, raţional şi inteligent. Şi, în plus, că ţine cont de întrepătrunderea existentă între condiţiile mediului şi realităţile din viaţă. Pentru că vezi, păianjenul nu gândeşte în maniera în care ar face-o omul, proiectându-şi, conştient, o capcană pentru insectele zburătoare. Nu-ţi vine atunci să te întrebi cine a gândit pentru păianjen? Pentru că plasa lui este, dincolo de orice, rezultatul unor raţionamente logice!Cine a stabilit informaţiile din genele sale, din care a rezultat ‘chimia’ producerii firului, şi cine a elaborat regulile de comportament ale instinctului său, din care a rezultat ţeserea plasei? De unde cunosc genele întreaga încrengătură de lupte şi nevoi, existentă în afara organismului pe care îl formează?Sau ce mai putem înţelege văzând polenizarea plantelor făcută de către insecte? Insectele îşi îndeplinesc inconştient această sarcina, aflate fiind în drumul lor pentru hrană, însă plantele au fost construite genetic cunoscându-se faptul că insectele vor realiza polenizarea! Cum au ‘văzut’ genele plantelor în afara organismului pe care-l formează? Cine sau ce poate oare să aranjeze toate aceste miliarde şi miliarde de rotiţe astfel încât să formeze ceasul realităţii pe care o vedem?Hazardul? Evoluţia aleatoare a poziţiilor roţilor şi rotiţelor până când s-au potrivit cu toate într-atât încât, culmea, arată fix ora exactă?Iar raţiunea din ele a hotărât (desigur, tot în mod… raţional) că dacă florile sunt viu colorate vor fi mai uşor de reperat, în fondul general verde al vegetaţiei, de către insecte. De ce era necesar acest lucru? Pentru că aceeaşi Raţiune Creatoare a mai hotărât şi faptul că aceste insecte vor realiza polenizarea plantelor!Nu am să cred niciodată vreo teorie cum că planta ar putea fi conştientă de propria existenţă, şi cu atât mai puţin de rolul – asumat conştient – al insectelor în reproducerea plantelor. Dar viaţa ne arată că ceva a gândit, totuşi, raţional şi cunoscând realitatea, pentru ele, atunci când au fost ‘concepute’ programele informaţionale din gene, stabilind totodată şi regulile de interacţiune cu mediul! Aceeaşi Raţiune Creatoare a hotărât ştiind că dacă fructele vor fi dulci şi aromate vor fi apreciate de către animale, acestea le vor consuma şi vor duce seminţele mai departe, atunci când vor elimina resturile digerate! A calculat până şi învelişul miezului seminţei, alcătuindu-l din structuri moleculare rezistente la condiţiile acide din stomacul animalelor! Mă întreb cine putea ştii aceste condiţii? În nici un caz plantele, sau genele din interiorul celulelor lor! Însă pentru Raţiunea Creatoare nu exista practic altă cale decât aceasta raţională, firească, a realităţii. Ca şi apa ce curge la vale, pe singura cale posibilă, deductibilă logic.Şi te întrebi atunci, ştiindu-le ‘scrise’ în gene: cum să existe informaţiile fără să fie şi cunoscut totul despre insecte sau despre animale? Totul despre mediul cu care interacţionează? 

Pentru că noi, oamenii, atunci când vom realiza că deasupra lumii noastre nu sunt decât, relativ, câteva tipuri de obiecte (planete, stele, asteroizi, comete etc), iar sub lumea noastră sunt, iarăşi, doar câteva obiecte (atomii aranjaţi în ‘rafturile’ binecunoscutului tabel al lui Mendeleev), şi că doar aici, în lumea noastră, există miliarde şi miliarde de obiecte însufleţite (speciile); atunci când vom realiza că peste nivelul în care trăieşte omul există un univers, în parte topit, în parte îngheţat, şi că sub nivelul omului există un micro-univers la fel de îngheţat şi de topit ca şi celălalt, şi că doar aici, la nivelul ochilor noştri, stelele universului mare şi atomii universului mic devin frunze, pomi, animale şi viaţă; atunci când vom realiza că tot ceea ce se întâmplă în Univers, că tot ceea ce se întâmplă în interiorul atomului, în exteriorul lui, precum şi tot ceea ce se întâmplă pe această dimensiune particulară pe care noi o sesizăm, inclusiv acţiunile responsabile ale omului, respectă strict legi raţionale, de-abia atunci vom realiza că stăm şi privim lumea de pe o poziţie privilegiată şi că totul trebuie să facă parte dintr-un ‘scenariu raţional şi logic’, care să aducă  a… ceva. 

| View Show | Create Your Own

A ceva imaterial şi raţional, ce parcă s-ar găsi în plin proces de formare, şi care, pornind din stadiul de legi universale raţionale şi abstracte, trecând în instrucţiunile genelor, evoluând în instrucţiunile instinctelor, şi, mai departe, în instrucţiunile inteligenţei, tinde spre o nouă formă de organizare a materiei inteligente. O formă de inteligenţă complexă, ce are în sfârsit un suport material: omenirea (şi nu omul luat ca individ, ci omenirea luată ca societate). Si poate că atunci îl vom înţelege pe Dumnezeu, cel ce ne-a născut născându-se pe sine însuşi; pe adevăratul Dumnezeu ce stă la începutul şi pe parcursul a toate, ca şi o raţiune creatoare a acestei ordini şi organizări a materiei, şi nu pe cel crezut a fi o fiinţă supranaturală, cu obiceiuri umane, ce stă să ne supravegheze pentru a ne răsplăti sau pedepsi, ca într-un joc ciclic. Joc ce ar explica fără multă bătaie de cap, în mod simplu şi naiv, însăşi raţiunea existenţei fiecărei dintre părţi: noi existăm pentru a ne purifica, iar Dumnezeu pentru a ne judeca…Îl vom vedea însă doar noi, oamenii, cei ce-l şi formăm, ca nişte instrumente ale Inteligenţei. Ca nişte prime forme raţionale dotate cu funcţiile creaţiei conştiente şi aflate la graniţa dintre macro- şi micro-univers, arse şi moarte. Pline însă, cum spuneam, de legi şi precepte pe cât de inexistente material, pe atât de existente ca şi putere de influenţă asupra a tot ceea ce ne înconjoară.Sigur, creierul performant şi gânditor al omului putea fi, probabil, şi rezultatul unor procese aleatorii de mutaţii dictate de schimbările de mediu, însă, iarăşi, când îmi amintesc că nimic din ceea ce se întâmplă pe întinsa plajă dintre spinii din interiorul atomului şi comportamentul galaxiilor nu se găseşte la întâmplare ci respectă legi clare, raţionale şi, mai mult, în acelaşi timp se ‘merge’, parcă, pe o direcţie logică, ce pare a fi prestabilită, ori cel puţin este previzibilă, predictibilă în urma unui raţionament logic, realizez că această uriaşă ecuaţie nu poate fi doar un simplu rezultat al hazardului…Mai mult decât atât, mă gândesc că dacă viaţa, aşa cum o cunoaştem, ar fi evoluat datorită adaptării la mediu, atunci ce adaptare la mediu a făcut să apară… însăşi viaţa? Adaptarea cui, a atomilor a planetelor şi a aştrilor? Şi la ce mediu, la vid?Mă gândesc că în întreg spaţiul care ne înconjoară  materia este organizată în mod raţional şi după o logică unică, după legi şi reguli, care par să existe ca şi cum ar fi ‘planificate’ de cineva sau ceva. Hai să denumim simplu acest ceva, prin noţiunea de Raţiune Creatoare. Această Raţiune Creatoare ar putea fi responsabilă de existenţa tuturor legilor ce ghidează comportamentul materiei din univers. Ar putea fi responsabilă de legile ce ‘stabilesc’ legăturile de forţă dintre particule; de legea gravitaţiei; de paternitatea informaţiilor stocate în genele care ghidează viaţa celulelor şi organismelor vii; de legile existente în instinctul care ghidează comportamentul vieţuitoarelor şi, bineînţeles, de inteligenţa din mintea omului. Împreună, toate acestea, au ceva în comun: sunt raţionale! Există o raţionalitate unică  a acţiunilor lor. Cel mai important lucru de observat este acela că această Raţiune Creatoare, în oricare dintre stările de mai sus s-ar găsi, crează, organizând în structuri raţionale atomii, planetele, stelele, moleculele, genele, organismele, animalele. Iar aceste creaţii, mai departe, interacţionează între ele, fiind parcă controlate şi asistate pe un drum al evoluţiei, de asemenea, raţional. Începând de la particule subatomice la atom, de la atomi la structuri ARN şi ADN ce formează genele, de la ele la celule, de la celule la organisme vii, la viaţă, la animale ghidate de instinct, şi până la omul al cărui corp este ghidat de instincte dar ale cărui acţiuni sunt ghidate de inteligenţă. Aici, la acest nivel, omul, de asemenea, cel mai important lucru de observat, crează la rândul său, organizând materia în structuri raţionale. De aceea mă gândesc că omul trebuie să fie tot o formă, mai evoluată decât celelalte de dinaintea sa, luată de această Raţiune Creatoare.  (Diferenţa dintre performanţele unei navete spaţiale şi o pasăre arată cel mai bine, cred eu, puterea sporită a raţiunii înteligente de a crea prin om faţă de cea a creaţiei prin forţele naturii. Diferenţa între vechile şi noile instrumente ale creaţiei…!) Că omul formează un trup a aceleiaşi Raţiuni Creatoare…Ca şi cum nu omul îşi pune un gând în minte, reuşind ce-şi propune, ci gândul în sine a reuşit să aibă un suport material, pe om, cu care poate duce la bun sfârşit sensul său. Neobişnuit? Nu: lucrurile sunt în continuare la locul lor, optica de vedere este schimbată însă!Dar oare suntem pregătiţi să le înţelegem?

| View Show | Create Your Own

Şi, în continuare, văzând că omul îşi foloseşte capacitatea de a afla, de a memora, de a analiza, de a trimite urmaşilor informaţiile descoperite în scopul de a-şi continua evoluţia într-un mod direcţionat şi accelerat; mai văzând că, înarmat cu aceste informaţii, omul poate crea fiinţe noi, modificându-le (şi chiar modificându-şi) genele,  adică poate face exact ceea ce doar însăşi natura mai poate face în univers; văzând că performanţele aparatelor de zbor (spaţial) create de om depăşesc pe cele ale păsărilor create de natură; văzând că omul poate deturna traseul unui asteroid ce i-ar ameninţa planeta, fapt ce situează puterea inteligenţei sale peste puterea legilor universale care au trimis asteroidul ucigaş, ne punem întrebarea: oare câţi creatori există în univers? Dumnezeu, natura şi… omul? Oare omul  se găseşte în competiţie cu natura sau cu Dumnezeu atunci când crează? Ori, mai curând, aceeaşi natură crează prin om ca printr-un instrument perfecţionat şi, desigur, tot de ea creat? Există o creaţie mai veche a naturii şi o creaţie mai nouă a omului, ori o singură creaţie: cea a naturii creând mai întâi singură iar mai apoi prin om?Realizăm astfel că omenirea ar putea fi chiar mâna spiritului universului. Mâna Mamei Naturi. Mâna lui Dumnezeu… Societatea umană raţională şi responsabilă – şi nu individul uman, (musuroiul de furnici, si nu furnica :

                  (  http://www.youtube.com/watch?v=WIzsvSQUUN0&mode=related&search= )

                 reprezentand cea mai complexă formă de organizare din univers, ar putea fi oare chiar răspunsul la întrebarea cine este Dumnezeu? Şi, în final, văzând că drumul pe care păşeşte omul îl va conduce, într-un final fericit, pe alte planete pe care va sădi cunoaşterea şi inteligenţa, îi găsim astfel încă o raţiune existenţială în marele scenariu universal.Existenţa omului nu mai pare a fi un scop în sine, şi final, ci doar o etapă de tranziţie, şi nu o etapă a propriei evoluţii, ci doar o fază a evoluţiei inteligenţei… Este adevărat, o evoluţie… conştientă, fapt ce îi şi dă atâta bătaie de cap, în căutarea propriei raţiuni existenţiale.

Ne întrebăm adesea: cine este omul? Este el copilul răsfăţat al Universului ? Este omul, centrul Universului ? Este el  raţiunea existeţei a tot ceea ce îl înconjoară ? Sau, altfel spus, tot ceea ce îl înconjoară este oare atelierul înfiinţat doar în scopul creării omului? Al omului ca şi persoană  individuală?Hai să urmarim, în imaginile de mai jos, drumul între limita vizuală şi cea a înţelegerii universului :

<p>
| View Show | Create Your Own</p>

 Eu unul aş spune doar că noi, oamenii, existăm într-un loc din Univers în care atomii stau ascultători în forma cuiului pe care alţi atomi, ce formează ciocanul, îi înfig, de asemenea, în alţi atomi ce formează o scândură; un loc în care grupul de atomi ce formează o pisică se deplasează în viteză spre atomii ce formează un şoarece, pentru a-i îngloba; un loc în care atomii din corzile viorii vibrează a jale sau a bucurie pentru ceva sau cineva ce stă în minţile formate, de asemenea, din alţi atomi. Un loc din care se poate privi un peisaj ce-ţi taie respiratia: lumea noastră…

        Un loc special, în care atomii din aripile seminţei de arţar se înşurubează precum elicele elicopterului printre atomii aerului, purtând, în acest gest, un scop: cel al înmulţirii unei plante inconştiente de acest lucru; un loc în care atomii elicei avionului se înşurubează în atomii aceluiaşi aer,  purtând, în acest gest, o raţiune: cea a voinţei conştiente a omului…Iar noi, oamenii, fiinţe inteligente martore a  acestor particularităţi, desigur că ne găsim îndreptăţiţi să ne punem întrebări de genul: de ce suntem noi cei aleşi să trăim în această dimensiune privilegiată, cine suntem, de unde venim, încotro ne este drumul şi, totodată, cui aparţinem?  Există cineva, o autoritate universală care să revendice… raţiunea existenţei noastre?Există un… Dumnezeu?Şi când te gândeşti că absolut tot ce mişcă în lumea noastră, de la comportamentul spinilor şi gluonilor din interiorul protonilor şi neutronilor ce alcătuiesc atomul, şi până la comportamentul galaxiilor, incluzând între aceste limite chiar şi comportamentul aparte al omului (cea mai complexă formă de organizare inteligentă pe care o cunoaştem astăzi în univers), totul, spuneam, stă într-o strânsă legătură şi, astfel, toate comportamentele sunt interconectate împreună. Ca un mecanism al unui ceas mecanic ce are atâtea rotiţe câte specii şi indivizi există pe pământ, alături de câte particule de materie elementară există în univers!Cine sau ce poate oare să aranjeze toate aceste miliarde şi miliarde de rotiţe astfel încât să formeze ceasul realităţii pe care o vedem?Hazardul? Evoluţia aleatoare a poziţiilor roţilor şi rotiţelor până când s-au potrivit cu toate într-atât încât arată ora exactă?Nu cred că poate fi aşa de simplu. Este o probabilitate de 1 la miliarde şi miliarde şi miliarde. Imposibil să existe chiar şi statistic! Cineva sau ceva, practic, trebuie să fi gândit şi gândeşte în continuare, aranjând totul după modele deductibile în urma unui raţionament logic!Dar cine?Pentru credincioşi, cum spuneam, răspunsul este unul simplu: Dumnezeu; cum tot simplu este şi răspunsul ateilor: evoluţia şi adaptarea la mediu.Personal, nu cred că lucrurile sunt atât de simple sau de tranşante. Şi nu le dau dreptate nici unora nici altora. Poate doar amândurora, însă luaţi împreună…